marți, 31 august 2010

Romania's groh talent


...că numai aşa mai poţi privi şi înţelege chestia asta, ca pe un spectacol absurd & ridicol în rezervaţia-azil cu bizoni demenţi din grădina carpatină. 


Autorităţile rumegă, de mult, talentul pervers de a ne duşmăni fiindcă suntem încă în viaţă şi ne permitem obrăznicia de a prefera încă să ne cumpărăm mâncarea, cu inflaţie, scumpiri şi TVA mărit cu tot, în loc s-o căutăm prin tomberoane (nu vă alarmaţi, ajungem şi acolo). Că nu ne lăsăm, spre binele nostru colectiv, exterminaţi de profesioniştii pe care d-aia i-am aburcat acolo şi-i ducem în spate, tot mai grei şi graşi de la un mandat la altul, indiferent de cine conduce. Nu le-a spus nimeni că doar un parazit tâmpit îşi ucide gazda?

Bugetarul musteşte, transpiră şi pute de talentul apatic şi (b)ovin de a se lăsa jumulit, călcat în picioare şi anvelope, strivit sub ştampile şi parafe, tuns-ras-frezat de ultimii bani, cocoşat de legi şi decizii care par scoase dintr-un experiment nazist de rezistenţă la decimare, umilit de ştirile cu case, conturi, averi, guşi şi burţi ale aleşilor neamului prost, prostit adică şi tâmpit de discursurile televizate între două serii de manele, politice sau nu, între ştiri cu hoţi obraznici şi copiii lor aroganţi; de talentul (de rapsod popular, nu alta) de a protesta anemic, la o bere, o cafea sau o apă, toate din ce în ce mai plate. & chioare.

Privatul şi-a câştigat şi el dreptul la talentul nerod de a fluiera a pagubă în timp ce-şi vede efortul, munca şi realizările anulate de un cretin cu împuterniciri de la stat, de un analfabet arogant cocoţat pe-un fotoliu de inspector şi de a încerca, cu toate astea, căpos precum cârtiţa care sapă în beton armat, să mai mişte ceva, să mai facă ceva, sperând, ca fraierul care este, c-or să-l ţină puterile să mai care un an în cârcă haita de lipitori oficiale, înhămat în acelaşi timp la căruţa căreia tot ei îi pun frână în timp ce pariază între ei cât mai rezistă idiotul din jug.

Furnizorii en gros şi en detail de păreri despre orice de la tocşouri se bucură şi ei de talentul, preţuit la ora asta, de a şti şi a spune totul despre nimic, de a diseca la nesfârşit "situaţia", de a emite consideraţii detaliate despre cum am ajuns aici şi ce-ar trebui făcut ca să scăpăm (asta contează cel mai puţin; ce naiba, e mult mai fascinant să analizezi cum ai ajuns în groapă decât să faci planuri cum să ieşi de acolo; cauzele şi vinovaţii, ca întotdeauna la noi, sunt mai importanţi decât soluţiile). Evident, în afară de sportul naţional de a "arunca cu căcat în ventilator" (zicea Mircea Dinescu, demult) nu iese nimic. Decât un calcul simplu de valoare: trăgând linie sub intrările şi ieşirile din ţară, rezultă că-n vara asta am dat câte trei medici pe fiecare ţigan repatriat. Din fericire, ăştia veniţi, adică aduşi, pleacă înapoi. Din păcate, ăia plecaţi nu se mai întorc. E normal: sunt doar scârbiţi, nu şi proşti.

Cu toţii, ca societate, fermentăm într-un talent nativ şi o înclinaţie genetică de a răbda, de a ne face că nu vedem, de a ne supune oricărei legi şi hotărâri. oricât de cretine, de a tăcea ca şi cum a nu conştientiza un lucru l-ar face să existe mai puţin. Deja, aflând despre oameni morţi de foame în casele lor, despre pensionarii care îşi aşteaptă moartea în toamna şi iarna asta, despre tatăl din Bârlad care şi-a dat cei trei copii unui centru de plasament pentru că nu mai avea cu ce să-i hrănească, despre seringi de unică folosinţă spălate şi refolosite în spitale, despre nou-născuţi copţi la foc mocnit, scumpiri, restricţii şi interdicţii manifestăm sindromul "bine că n-am păţit-o eu", ne tragem capul între umeri şi ne vedem de drum, sperând ca la următorul colţ de stradă sau de viaţă, când o fi să lovească iar întâmplarea, să fim destul de şterşi şi de anonimi încât să trecem neobservaţi şi să ne uităm seara la ştiri cu bucuria secretă a participantului la o înmormântare, că nu-i el cel din sicriu. Nu încă.

Iaca ce spuse ieri Putin, Marele Licurici: toate manifestaţiile neautorizate vor fi împrăştiate făcându-se uz de bastoane. Pac în cap. A uitat să spună, la cât e de ocupat, că autorizaţii nu se mai dau. Sau dacă da, se retrag în momentul începerii manifestaţiei. Deja miroase a hoitul lui Stalin pe-acolo.

Noi suntem norocoşi, zici, fraiere. Stai, liniştit, de luna viitoare se impozitează şi norocul.


sâmbătă, 28 august 2010

Grevă fiscală

Am primit de curând un link şi o invitaţie să semnez declaraţi ade grevă fiscală pe care o redau mai jos. Evident, am făcut-o, cu gândul că mă reîntorc curând la personajele din Regresia Cerebrală de care mi-e un dor de n-am ce fuma.
Ăsta-i textul:

To:  Guvernul Romaniei
Stimate domnule prim-ministru Emil Boc,


Noi, subsemnaţii, ne declarăm dezaprobarea faţă de modul umilitor în care administraţia pe care o conduceţi înţelege să aplice noile prevederi privind veniturile de natură profesională. Ni se pare ilogic, absurd şi jignitor să fim purtaţi pe drumuri, lunar, de la o instituţie la alta, să completăm nişte declaraţii la fel de absurde. Cei mai mulţi dintre noi nici nu sîntem capabili să înţelegem ce ar trebui să completăm.
Domnule prim-ministru, ne declarăm incapabili să ne ridicăm la nivelul guvernului pe care îl conduceţi. Cum nu putem schimba poporul, ar fi mai uşor să schimbăm guvernul. Sau guvernul să încerce să coboare la nivelul nostru.
De aceea,vă punem la dispoziţie, prin poştă, fiecare în parte, copii ale contractelor pe baza cărora sîntem plătiţi. Veţi primi din partea noastră aceste plicuri, ca semn al bunei noastre credinţe. Ne exprimăm disponibilitatea, ca nişte contribuabili oneşti ce sîntem, să plătim taxele legale, după ce ne veţi comunica sumele aferente.
Vom face acest lucru după ce guvernul pe care îl conduceţi ne va pune la dispoziţie o declaraţie cadru simplă, completabilă anual, inclusiv în regim online. Am aştepta şi scuze din partea unui guvern responsabil. Pînă atunci, noi subsemnaţii, ne declarăm cetăţeni în grevă fiscală.

Cu acelaşi respect pe care ni-l acordaţi,
Sincerely,

Şi ăsta-i linkul spre încolo. Suntem deja aproape 4500.
Să semnaţi bineeeeeeeeeeeeeeeee!

http://www.petitiononline.com/grevfisc/petition.html

joi, 26 august 2010

Interludiu semantic


Azi, ceva serios. Şi puţin trist. Pornit de la comentariul postat de Mimi pentru Neuronul transmisibil (alo, nu ştie cineva cum se poate seta Blogger încât să afişeze şi comentariile pe pagina postării? E oarecum enervant să tot scotoceşti pe din dos – nu că unii n-ar fi făcut carieră, politică, mărmureană ori tomberoniană, din chestia asta).



Zice Mimi „dna Udrea e singura persoană care se zbate în ţara asta”.



Înainte de orice altceva, Mimi, insist asupra faptului că, în buna şi vechea tradiţie oratorică, a combate idei nu înseamnă a combate persoane; ba chiar, desfiinţarea ideii se face în deplinul respect al persoanei. Mi-ai dat ocazia unei analize semantice, a unui studiu de caz generalizat şi îţi mulţumesc pentru asta.



Definiţia cea mai largă a semanticii (mai numită şi semiotică, de la o şcoală la alta) este „studiul sensurilor şi semnificaţiilor”. Restul sunt complicaţii şi nu intru în amănunte plictisitoare.



Sunt convins însă că textura lumii  a început să se destrame şi lumea să se ducă naibii odată cu apariţia confuziei sensurilor şi semnificaţiilor. Primul exemplu atestat cultural pare să fie Turnul Babel. Iar la ora asta înotăm cu toţii într-o zacuscă de semnificaţii pe care nu ne mai obosim să le definim ori măcar să ne gândim la ele, pentru că le-am luat de-a gata şi aşa o ţinem până-n pânzele albe. Aproape că nu există discurs public în care să nu se confunde (cu o inconştienţă care se potriveşte de minune cu privirea fixă şi moartă a unei reptile flămânde) comunismul cu dictatura, libertatea cu anarhia, promisul cu făcutul şi demagogia cu responsabilitatea. Trăim în ţara şi în vremea în care tupeu (impertinenţă, obrăznicie) a ajuns să însemne curaj (vă mai amintiţi sloganul protevist „Fii  cu tupeu!”?), în care valoare înseamnă avere iar băloşeniile vomate de câte un tribun de pe la câte o tribună (în afara oricărei norme de decenţă oratorică, cu terfelirea persoanei şi expunerea vulgară a intimităţii, cu atacuri la aspectul fizic sau origine socială, făcute pentru a jena, a intimida şi a desfiinţa persoana, nu opinia) să se citească „mamăăă, da’ bine le mai zice; îl votez!”.

Ce înseamnă în contextul ăsta că „dna Udrea se zbate”? îndrăznesc să disting, în mod absolut general, două niveluri de confuzie semantică. Ia să le vedem.



Primul nivel: a se zbate = a şi da silinţa, sau chiar a face ceva, a realiza. Omul care se uită la televizor (nu mă refer la persoana Mimi, ci la o întreagă clasă de public, categorie de vârstă şi nivel de educaţie mediu) e impresionată de apariţiile Elenei Udrea, de aspectul ei sau de gesturile de omenie care fac parte din recuzita imaginii publice recomandată oricărui politician de către consilierii lui conform regulii „fă-te văzut ca să pari prezent”.  N-are timp, nici interes să judece, să se informeze sau să investigheze mai adânc. Ce vede îi ajunge. Nu contează discursul public (ăla oricum e scris de alţii), nici gafele făcute când e lăsată să vorbească liber. Esenţial e că persoana se zbate, apare, e vizibilă şi pare implicată. E lipsit de importanţă (presupunând că e ştiut) faptul că asta e o strategie de împingere în faţă, că acum cinci ani persoana era nimeni şi că ascensiunea ei publică şi punctată de aberaţii ar putea viza un viitor şi catastrofal post de prim-ministru. Nici măcar eficienţa acestei zbateri nu e luată în calcul: ce s-a rezolvat cu căteva zeci de perechi de pantofi cu toc cadorisite femeilor din satele inundate? Ce se rezolvă cu tăieri de panglici la diverse inaugurări? Unde e aici programul care să scoată ţara din dezastru? Unde e, măcar, intenţia de a o face? Ce e cu licitaţiile şi proiectele trâmbiţate în cadrul programului Regio? Nu contează. Important e că, biata de ea, se zbate.



Hai să privim acum problema din alt unghi de vedere, al zbaterii în sine. Ne-am născut, cu toţii, din cauză că un spermatozoid a fost mai rapid decât alte câteva sute de mii din aceaşi generaşie, care s-au zbătut şi ei. Au dat din coadă, şi-au dat silinţa, şi degeaba. Pierde cineva timp să aprindă o lumânare pentru milioanele de potenţiali viitori homunculi care s-au zbătut fără rezultat? 
La nivel macromolecular, îi pasă omului din faţa TVului de anonimii care se zbat şi ei, dar care chiar realizează câte ceva? De cei datorită cărora ne merge, dacă nu atât de bine pe cât am vrea, măcar nu atât de rău pe cât s-ar putea, de amărâţii care, fiecare la postul lui bugetar sau privat, îşi fac treaba, produc, vând, negociază, plătesc taxe şi impozite, curent şi rate la timp? Şi ei se zbat, dar nu fac un drapel sau o siglă din eroismul zilnic de a rezista, de a nu se sinucide, de a face ceva. Dna Udrea nu e singura care „se zbate”, dar e printre cei care o fac vizibil. Că asta nu e decăt agitaţie sterilă, neproductivă şi propagandistă, nici nu se vede, nici nu interesează.



Al doilea nivel de confuzie: motivaţia. Dna Udrea se agită, dar de ce şi pentru ce? De unde impresia de altruism aici, când toată această zbatere n-are alt scop decât consolidarea unei imagini publice construită prin alte zbateri? Chiar crede cineva că există printre foştii şi actualii guvernanţi unul, măcar unul singur, care să se fi implicat în politică din grija pentru ţară şi destinul ei, lăsând la o parte orice interese personale? Câţi ar rămâne în posturi pentru un salariu mediu şi obligaţia de a renunţa la interesele proprii? Câţi s-ar mai angaja dacă guvernul, la fel ca vechile sfaturi ale obştii, ar fi o chestiune de voluntariat?

Îmi permit să afirm că sursa acestei confuzii (alimentată de ignorarea voluntară a aspectelor de profunzime) e generată de nevoia rămasă ca sechelă a infantilismului social în care ne-a ţinut dictatura, nevoia de a şti că se are grijă de tine. Că o figură paternă sau maternă se ocupă de destinul tău şi îşi asumă responsabilităţi în numele tău, că te conduce pe drumul spre Rai cu un zâmbet şi o vorbă bună. Suntem atât de înfometaţi de a ni se face binele pe care ne e lene sau frică să-l căutăm singuri încât ne agăţăm de miturile urbane create în laboratoarele de analiză a imaginii publice şi de psihologie a manipulării. Ce face o societate care şi-a pierdut (ignorat, neglijat sau îngropat) eroii, modelele şi arhetipurile? Creează şi promovează VIPuri (din ce materie primă se găseşte, iar dovada se vede la ştiri, de mai multe ori pe zi).



Haideţi să încercăm să punem pe fiecare borcan eticheta care-i corespunde conţinutului. O minimă decenţă semantică ar trebui să facă parte din programa şcolară elementară şi obligatorie.



În încheiere, cu scuze dacă v-am plictisit (deşi nu eraţi obligaţi să citiţi până aici), un exerciţiu de semantică grafică şi logică. Se ia un tip oarecare , văzut din spate, încât să nu poată fi identificat şi etichetat. I se dă o chelie anonimă, o postură de exhibiţionist şi o replică plină de elemente comune şi deja banale care populează limbajul politic actual, în care nu figurează nici un element de identificare, a lui sau al altcuiva. Ideea nu-mi aparţine, mi-a fost sugerată de un prieten. Ei, schema rezultată duce spre o figură anume sau nu? Eu aş spune că mediul şi cheia de interpretare (ale noastre ca public) fac identificarea, dar vă las să judecaţi singuri.



miercuri, 25 august 2010

Jurnal de balamuc (6): Neuronul transmisibil


....pentru că am impresia, tre’ să recunosc, că mamiferele (ceva mai apreciativ n-am găsit, scuze) care te conduc din vina ta de român naiv par să dispună, toţi, de un singur neuron utilizabil (utilizabil, asta e frumos spus) pe care şi-l pasează de la unul la altul când e vorba să iasă pe sticlă. Şi bietul organ nu mai face faţă.

În vremea asta în care n-am scris (îmi cer scuze celor care n-au putut dormi din cauza asta, da’ tre să recunosc că sunt atât de ocupat să încerc să rămân în viaţă încât şi de respirat respir mai rar, din lipsă de timp. Supravieţuirea asta o să mă omoare într-o zi...), vrând-nevrând am tot luat notă la cine se află neuronul, că n-ai cum să nu-i auzi. Dau drumul la bandă:

  • Ministrul de finanţe eructează (râgâie, pentru cine citeşte mai mult poze) tot mai frecvent expresia „creştere negativă”. Mi-a intrat în obişnuintă să mă simt tot mai bine când îl aud. Băi, e de bine: nu scădem, creştem negativ! Mi-aş da ăia 25% din salariu pe care mi i-au tăiat să-l văd pe omu’ (asta se numeşte eufemism) ăsta într-un avion, eventual în Air Fâss One, cu toţi ăilalţi, şi să le spună comandantul de zbor, numa-aşa, în joacă: Dhagi tovahăşi şi phetini, ce-aţi simţit adineauri nu e phăbuşire. Staţi liniştiţi la locuhili voasthi: e ascensiune negativă!
  • Apoi ia neuronu’ conu Videanu şi-mi zice: mai ia-ţi, bă, o slujbă, nu sta cu mâna întinsă la Guvern după bani! ...bine le mai flegmează nebunaticul. Nici n-ar fi rău, să-mi iau io pe lângă bişniţul cu marmuri şi-o slujbuşoară de bugetar. Ministru al Economiei, de exemplu: mi-aş economisi banii (folosindu-mă de-ai voştri) m-aş scoate din foame şi v-aş da lecţii de spirit întreprinzător, fraierilor de doctori care tre’ să vă decideţi: ori la stat ori la privat şi până atunci hai, căraţi-vă din ţară, că de-aia aţi murit la revoluţie. A, şi fraierilor de profesori, că v-a pus dreacu’ să staţi cu burta pă carte în loc să învăţaţi să faceţi un şpriţ la dom’ preşedinte, că i se uscă gura de cât vă dădăceşte părinteşte spre binele vostru. Hai, marş la înc-o muncă; ia, daţi meditaţii private şi apucaţi-vă de evaziuni fiscale, c-am refăcut legea ANI şi tre’ s-arătăm corupţi la popor. Bun, şi studentu’ să treacă la făcut şaorme că nu din carte se trăieşte, v-o spune Videanu lingând ciolanu. Ceva mai nesimţit n-am auzit chiar de mult: să-ţi reproşeze că stai cu mâna întinsă ca milogul-n poarta guvernului tocmai unu’ care e plătit din banii munciţi de tine. Nu de el. Adică te face sărăntoc bătându-se cu palma peste buzunarul în care ţine banii tăi. Păi n-are dreptate? Nu eşti tu cam fraier şi nedescurcăreţ?
  • Şi-ncă una, tot din aceeaşi cutie de rezonanţă: ar putea, el, fără probleme, trăi din 1500 de lei, cu soţia şomeră şi-un copil la facultate; deci, care din public zici că nu poţi faci fiţe, te’n Carpathian Garden de mofturos. .....M-a lăsat înmărmurit de admiraţie. De marmură m-a făcut, ce mai! Era bun să predea la Dicovery tactici esenţiale de supravieţuire urbană despre cum te descurci cu 1500, unora care după scurtarea bugetară rămân cu 700, din care 400 datorează băncilor. Mult mai bun decât ca ministru, aia-i clar!
  • Mai vreţi? Mai are bipedul politic iluminări şi agerimi. Ia de-aici: „Eu am muncit câte 20 de ore pe zi înainte să ajung ministru”. Na! Astfel grăit-a oxiurul (limbric, adică, pentru care-aţi fost bolnavi la ora aia de biologie, pupa-v-ar preşedintele pe voi de chiulangii). Mă băiatu’, cum zicea Toma Caragiu, ăia care lucrează dooj’dă ore pe zi nu fac nici burdihan de manelist, nici dos de mezelăreasă şi nici guşă de guşter îngrăşat din mulsul banului public. M-aş bucura să Videa-l-am şomer, întreţinut de nevastă cu 1500 de lei lunar, măcar până revin salariile la ce-au fost, dacă nu mai mult decât atât. Adica până spre Sfântu’ Aşteaptă, după cum arată barometrul din buzunarul în care-şi ţine Videanul ceasu’ cu cuc, termometru, leduri şi 7 melodii, inclusiv Jingle Bells în chineză.
  • Berceanu a prins scurt neuronul din voleu, acum vreo două săptămâni: "Eu am fost, foarte ca turist (observaţi eleganţa exprimării, asortată perfect la expresia aia de nutrie visătoare pe care-o ştim cu toţii, deja prea bine; atât de bine încât am prefera să uităm de ea, măcar vreo sută de ani, în tomberonul pentru rebuturi al istoriei naţionale), într-o bluză, în maşina mea personală, săptămâna trecută, pe Transfăgărăşan. Şi mi-am rupt maşina în două. Şi discutam cu soţia că dacă n-aş fi fost eu ministrul transporturilor, l-aş fi înjurat pe ministrul transporturilor tot Transfăgărăşanul, de pe o parte până pe cealaltă" (Realitatea TV). Haideţi, măi dragă, nu lăsaţi omu’ (asta-i deja hiperbolă, ştiu dintr-un film cu Bud Spencer) sărac de-njurături. Am înţeles, el nu poate, că-i în exerciţiul disfuncţiunii. Uraţi-i ceva de dulce timp de vreo şase luni, chiar dacă n-aţi rupt nimic pe Transfăgărăşan.
  • Bun, are o scuză: neuronul era deja epuizat. Îl folosise pâna la extenuare ministreasa turismului şi dezv... şi aşa mai departe. Prea departe, dacă vreţi o părere de amator. Eu m-am prins că ceva-i putred încă din aprilie, când s-a dus să dea semnalul de deschidere la serbările „Paşte în Bucovina”. Bre, să dai tu în public liber la păscut, ăsta nu-i semn de criză lungă?
  • Acu’, ce-o fi păscut pe-acolo, ce nu, hopa după snoava cu sigla, ca păduchele din baie: "Toată această controversă are şi efecte pozitive, pentru că au dus la creşterea notorietăţii brandului de tursim. Nici dacă am fi plătit, nu ar fi fost aşa mare promovarea". Adică scandalul siglei e o reclamă bună pentru ţară, şi nu s-a prins nimeni în afară de dumneaei. Băgaţi la cap, luaţi exemplu şi nu vă mai plângeţi de ţiganii din Franţa, de violatorii de bancomate şi spărgătorii de babe, de scandalurile de corupţie şi balamucul din Parlament, de chiulangii, analfabeţi, mojici şi mitocani; fac şi ei reclamă ţării, şi nici nu cer plată mare în comparaţie cu cât a costat sigla aia.

Şi-aşa mic cum rămăsese, şi stors şi stressat şi nervrotic, a ajuns săracu’ neuron şi sub calota preşedintelui. Staţi puţin şi ascultaţi, lângă boi v-alăturaţi şi-altădată-i mai votaţi:
  • În Sănătate sunt bani, dar se face risipă. Asta-i soră bună cu “aici sunt banii dumneavostră. Luaţi-vă adio de la ei!” Adică şmenarul de medic şi escroaca de asistentă, câte una la fiecare sută de pacienţi, ăştia pradă banii, de n-apucă inspectorii, consilierii ministeriali şi şefii colegiilor de medici şi Ordinului asistentelor să pună şi ei bani de-o parte pentru un amărât de Jeep (al treilea), pentru programul Prima casă din judeţul unde n-aveam încă, pentru un team-building în Caraibe sau Bahamas ori pentru termopane la sediul cel nou, care nu se poate finaliza până nu li-s gata viloaiele. Infirmiera e de vină, că ea are firmă de import de aparatură medicală, ea sună la cutare secretar de stat, care după alte trei telefoane aranjează cumpărarea unui aparat de care spitalul n-are nevoie, dar pentru care se aruncă sute de mii de euro pentru că aşa s-a cerut “de sus”. Mă rog (ba mă şi crucesc), nu se aruncă banii ăia, se folosesc. Păi de-aia se blochează posturile în Sănătate, să nu se mai umple spitalele de lipitori de-astea. Şi dacă nu se schimbă caloriferele, nu se montează termopane şi nu se repară acoperişul e pentru că cine-i în temă n-a găsit încă cui să-i cadorisească licitaţia pentru treaba asta.
  • Şi încă una, că bietul neuron a dat în autism, de-atâzta uzură: să  nu se mai plângă profesorii de leafa mică; uite, Tătucul câştigă, calculat la cât munceşte, mai puţin pe oră decât un profesor. Bă, stai, te uiţi (chiorâş), asculţi la el şi zici că nu-i adevărat. A venit Apocalipsa, a trecut, numa’tu nu te-ai prins. Ţara asta-i condusă numai de eroi care muncesc între douăzeci şi treizeci de ore pe zi. Şi şezutul pe budă tot în slujba ţării este (se ştie că acolo vin cele mai bune idei, zicea Homer Simpson... sau Freddy Krueger, nu-s sigur, că eu cu filosofii şi filosofiile nu le prea am). Asta e, nu-i merităm, nerecunoscători ce suntem. Ar trebui să fim condamnaţi la emigrare, toţi, pedepsiţi să plecăm din ţară, să rămână numai Videanu, Berceanu, Băsescu, Udrea şi Cocoş, Vanghelie şi ceilalţi super-eroi. Să vedeţi ce Land of Choice, ce Carpathian Garden ar face ei aici dacă nu i-am tot deranja noi cu prostii gen alocaţii, medicamente şi locuri de muncă. Vorba cântecului pionieresc, “erori au fost, erori sunt încă / şi-or fi în neamul românesc etc.”

Ia, şi nu mai tot întrebaţi de Lenuţa aia mică, acolo în spate. Nu, n-are Sida. Adică are, da nu cum credeţi voi, perverşilor. Şi, dacă vreţi să ştiţi, e cea mai tare: ea , ca să vorbească, n-are nevoie nici măcar de neuronul ăla. De nici unul, de fapt. Poate perfect fără.




marți, 10 august 2010

Jurnal de balamuc 5: Ţara lu' Frunză Verde

E noutăţi, de multe feluri. Vedeţi, măi, ce bine e să ai “clasă politică” (am pus ghilimele ca sa nu jignesc adevăratele clase politice din alte ţări)? Mai uiţi de caniculă, faptu’ că mori de foame te lasă ceva mai rece, îţi mai trece de plictiseală şi-ţi mai ia gândul de la salariul mic ca aia de prim-ministru şi de la toamna care vine.

Deci:


  • De rău, rromale: autorităţile britanice au deschis o linie telefonică la care cetăţenii (ai lor) pot denunţa cerşetorii rromi (ai noştri), care au invadat străzile din celebrul centru universitar Oxford. Un hoţline, cum ar veni. Asta e persecuţie, băi domnilor şi pirandelor! Dupe ce că nu furăm (adică n-am fost, pentru non-ţigani) în stare să le facem şcoli (acţiunea caritabilă ”Daţi un leu la puradeu ca să-şi facă el liceu” a intrat la apă, ţiganii nu – asta ca să ştiţi de ce pute-n autobuz), să-nvaţă şi urmaşii urmaşilor lor o meserie, acum ne supărăm că se duc direct la universitate? Hai, mo, că n-o să fură bursele la ştudenţii români!

...Da-i şi de bine, că ăia se-ntorc acum înapoi, la portofelu’ tău de rumân rupt la coate şi găurit în pungă. Oooof, viaţa ta!


  • Cum ziceam, relativ de bine: Elena Udrea a purtat portocaliu la Shanghai. Are voie oare să afişeze în public culoarea partidului din care face cârp... ăsta, parte? Cine ştie? Şi de fapt, cui îi pasă? Chinezilor, care-ar fi preferat un bikini cumpărat din magazinele chinezeşti din România, asta pentru încurajarea comerţului unilateral. Invitaţilor români, care-ar fi preferat să apară cu nimic? Nouă, celorlalţi, care-am fi preferat să nu apară deloc? E relativ de rău, că nu mă pot decide.


  • Ba nu e chiar aşa de rău: Radu Vasile, unul din (fericire) foştii premieri ai României, a fost transportat, joi seara, la un spital din Israel, el fiind grav bolnav. Va fi supus unei intervenţii chirurgicale din cauza unei ocluzii intestinale. Nu zic nimic despre ce, unde şi de ce i s-a înfundat omului. Nici măcar nu fac vreo aluzie la deştu’ lui cu ghiul şi unghie de 5 centimetri. Probabil intra în dotarea obligatorie a postului de premier, ca utilaj anex pentru scopuri mai mult sau mai puţin obscure. Totuşi, mai mult, cred. Da’ uite că ştie omu’ la ce spital să meargă. Aţi observat, de altfel, ce spălăţei şi curăţei politicieni avem? Ştiu, tot eu am zis că-s slinoşi şi unsuroşi şi că stau hainele pe ei ca pe turci de când i-a obligat Atatürk să lase caftanul şi să ia sacoul. Da’ tre’ să recunoaştem: oamenii au învăţat să se ferească de microbii din spitale. Am auzit şi eu că sunt unii atât de mari încât te pot lua pe sus cu pat cu tot. Se hrănesc cu şobolani cam ca moliile mele cu insecticid (s-au şi îngrăşat, obraznicele, de la prafurile de import. Fac aerosoli şi se bronzează la tâmpenia aia de-o bagi în priză, şi cu sprayul antimolii se dau la subraţ când au întâlnire).


  • E indubitabil spre bine, mo! Zice Băsescu: “Sunt de acord că medicii pleacă în străinătate pe salarii mai bune”. M-ai făcut praf cu gramatica, tătucu’. Acu’, eşti de acord să plece, sau că pleacă? De fapt, lor nu le pasă nici de-aşa, nici de-altminteri. Cel puţin ştim ce caută Radu Vasile, ba ce căutau şi Tăriceanu & Băsescu  în spitalele din Israel, Elveţia, Austria şi altele: medici români, oameni de-ai noştri, de încredere, că pe ăia de-acolo nu te poţi baza. Şi dacă din spitalele noastre au plecat, nu-i normal să mergi după ei? Jmecheri, boanghenii!

  • Care este de rău: mai spune tot Gânditoriul Naţionale “Să nu mai facem o dramă din faptul că plecăm.” Tot mai tare, Genialu’, observaţi pronumele colectiv, de solidaritate, ca să vază tot prostu’ că Întâiul Vorbitoriu e de-al nost măcar în cuget, dacă nu şi-n buget. Toar’şu’ căpitan, “noi”, ăia care plecăm, nu facem dramă, ba chiar ne pare bine. Ce-i drept, pentru noi, ăştia care rămânem, drama e ca nu plecati voi, politicienii cu incapabili şi corupti cu tot, de tot. 
Hai, coane, un mic efort, The European Garden e plină de spitale care vă aşteaptă!

  • Una clară, de foarte bine, ca să ştie tot poporu’: “şomajul nu va creşte în 2011”, scoate pe goarnă ministrul Muncii, Mihai Şeitan. Şi adaugă, în deplină coerenţă, “în toamnă vor fi daţi afara 55.000 de oameni, iar şomajul va începe să crească exact din acest moment”.
Ce n-aţi înţeles? ...de capu’ vost, că de era ăsta un test de şcoală de şoferi, în trotinetă aţi fi umblat şi-acu, dom’ ministru. Nu c-ar fi fost mai rău...

Bun, hai s-o luăm pe puncte: uno) Mihai Şeitan a explicat că şomajul este acum de 7,3%, dupa ce ajunsese la 8,3% la începutul anului, dar scăderea este explicată prin locurile de munca sezoniere. Limpede ca apa mării, nu? Şi beee), “Nu cred că va creşte anul viitor şomajul. Şomajul va începe gradual să crească din momentul acesta, când este în scădere”. Mo, io zic că dacă mai aveaţi dubii în privinţa calităţurilor care-l recomandă pe conaşu Şeitan (dracu’, în arabă) pentru funcţia pe care-o ocupă dosul domnieie sale (care-i este şi sediu al gândirii logice), acum v-aţi lămurit: nu puteam avea, nici dori, un alt sinistru al Muncii, cu Mîîî mare.

  • Waaaaaaaaaaa, una chiar de tot de rău: “Ieşită la cumpărături, duminică după-amiază, în zona Pieţei Dorobanţi, Elena Băsescu a încălcat din nou regulile de circulaţie, parcând maşina în faţa unei brutării din apropierea unei staţii de autobuz”, zice realitatea.net. Băi, ţară de discriminatori, nu degeaba vă muştruluieşte părinteşte Întâiul şi Primul Străbunic al naţiei. Adică noi încercăm să ajungem cot la cot cu Europa, integrând persoanele cu handicap, analfabeţii, retardaţii... şi voi n-aveţi pic de îngăduinţă cu biata fată, pic de înţelegere? Rasiştilor! Păi a stat biata fată să-nveţe belgiana, austriaca şi elveţiana, numa’ limbi grele, şi vreţi ca imediat ce ajunge acasă, încă suferind de sindromul de adaptare (pe lângă multe altele), să poată citi fără ore de recapitulare & recuperare semnele de circulaţie în româneşte???

  • Ba, dacă stau să mă cuget, e încă bine: se discută (şi s-ar putea să se şi votează) impozitarea Bisericii şi maneliştilor. Cum adică, ce găsesc eu de bine aici? Păi e plin de bine, ca broasca de râie: odată, că i-am auzit la ştiri, băgaţi în aceeaşi categorie, popii şi manelozaurii. Asta m-a uns la suflet, să nu mai aud manele-n viaţa mea dacă mint!
Apoi, dacă se pune impozit (MAREEEE) pe afacerile şi SRL-urile derulate de biserici (ştiu că sunt şi excepţii, toată stima, săru’mâna, dom’ părinte), pe gatere şi drujbişti ai Domnului, pe fabrici de cherestea şi magazine de fel şi fel, cabinete medicale şi şpăgi de botez şi-ngropăciune, tot soborul nost’ pravoslavnic s-a apuca să afurisească la politici. Cum să nu-ţi placă astă muzică duhovnicească, mo?
Şi, când or trimite agenţi fiscali pe la nunţi de bulibaşe şi beizadele, de şmenari, hoţi naţionali şi aroganţi cu gel pe cap şi n’ic dedesubt, să calculeze cât fără număr ia guristu’, atunci să vezi jonglerii cu săbii...  Io aş invita şi mascaţii, de la început, măcar să ştii o treabă.

Aştept cu nerăbdare, tot de-aici pornind, manelele antiprezidenţiale. Până atunci, ia un link spre cântecul lui Richard, de care-am zis că-i chintesenţa experienţii esenţii geniului naţionale românesc. Am tot stat să-mi dea ţăranu’ liber la embedding, că l-a blocat să nu-i fure careva cântecul (ioi, ce fac din om câţiva ani de trai în Carpathian Garden) da’ până se mai gândeşte el – s-a naturalizat ardelean, deci asta chiar o să dureze – iaca linku’, neamule.

http://www.youtube.com/watch?v=7_PJrnFgEt8

Eh, până la urmă s-a înduplecat. Iată şi videul (uitău, pentru ardeleni).






joi, 5 august 2010

Jurnal de balamuc (4): Plai cu ploi



...deci, avem brand de ţară. Scump, doamnă, scump, dincolo, pe net, era mai ieftin! Da’ merită, că e chiar la fix, nici nu te prinzi la prima vedere cât de justificat. Ia să vedem, dragii moşului:

  • Omu’ de pe Baricada (vezi mai jos pe blogroll, baricada.wordpress.com) a prins – ca de obicei – esenţa chestiunii: the Carpathian Kindergarten. Dar las’ că nici Grădina Domnului nu e nepotrivit, la câţi fraieri mai trăiesc încă în rezervaţia Carpathian.

  • Mi-a plăcut frunza. E mai deşteaptă decât aia de pe net, de la autobuze. De-aia e mai scumpă de aproape 3000 de ori decât normalul (şi îs mândru că îs român şi-mi permit, că n-am cu ce, bă, n-am cu ce!) Uite, de exemplu, senzaţional: chestia aia albastră de sub frunză, pe care eu am luat-o drept un castravete cu tulburări de erecţie, şi degerat pe deasupra, e Apa patriei! Râul şi ramul, bădie Mihai, ar fi zis Creangă. Ce, nu se potriveşte? Păi n-a luat-o râul razna prin ţară, ducând şi ramul pe Apa Sâmbetii? E subtil, real şi senzaţional, zic eu.

  • Aduce pe undeva şi a orientare turistică. Abia aştept să-i văd pe nemţii, englezii şi japonezii veniţi să descopere grădina Carpathian cum se rătăcesc prin munţi, fugăriţi de hoarde de pensionari migratori ieşiţi la vânătoare de Prostamol şi antireumatice.

  • Păi ce-aţi fi vrut, să angajeze cineva o echipă de branding românească? Cînd se ştie că tot ce-i românesc nu-i bun? Ce, aţi pune careva gura pe whisky românesc? Când este Teechers, Jonnie Wlaker, mărci autentice din Taiwan îmbuteliate pe vapor? Abidas? Niki? Rebbok?
  • Ce să facă vreun nepriceput autohton, să pună pe logo ghinde (băi, ţară de porci), cetină (ai noştri ca brazii) ori o linie în zigzag sugerând vârfurile Carpathians (diagrama, mergând în jos, a economiei naţionale)? Coroana lui Ştefan (Moldova şi restu’ nu-s ale mele şi n-or fi ale voastre, ci ale chinezilor cu en-gros şi a spahiilor cu brutării, blugi, bijuterii şi pantofi de carton, că sabia mi-aţi amanetat-o)? Fiţi, bre, serioşi: aia e bună şi e de import. Faptul că e pe internet într-o mie de locuri înseamnă că e populară ca preşedintele nost’. Şi ce dac’am luat-o mai scump? Să moară dujmanii, de-aia!

  • ... da’ mie-mi plăcea şi ăla vechi de ţară, Land of Choice. Era bun, că uite, avem de ales: să stăm sau să plecăm. Poate cu şi mai multe deschideri (pardon, doamnă Elena, asta n-a fost o aluzie). De exemplu, când mă gândesc la cum răsună-n ţara asta râul, ramul de manele din maşini de fotbalişti & deputaţi & afacerişti cu statul, la cum se bat kondukatorii cu cărămida de import în piept, parcă mergea şi Land of Noise, nu?

  • Poporu’ ăsta n-are simţul perspectivei. Dac-am fi avut de-acum câţiva ani o caracatiţă-profet, nu doar una mafiotă şi-una fotbalistică, ne-ar fi spus că poate iese DD(TV)(DNA) preşedinte. La ce Rolls are, nu era bine să-l fi pupat un pic în cur, anticipativ, cu un Land of Royce, ha?

  • Zice dom’preş că e în regulă să plecăm din ţară, că n-are, săraca ţară bogată, bani să plătească profesorii şi medicii „aşa cum ar merita”. Co’ect, căp’tane! Abia ajung banii pentru contractele preferenţiale cu firmele de casă. Apoi, dacă mai pui la socoteală şi buzunar regii asfaltului şi borduriştii, absolut necesari într-o ţară fără asfalt şi fără trotuare, te-apucă disperarea. Atât de tare, c-ai bea un whisky, da’ şi chelnerii şi maneliştii costă. Măcar ăştia-s necesari, nu ca filosofii şi profesorii. Păi dacă fără prea multă şcoală poţi ajunge şi preşedinte, e clar că nu-i bună, nu? Dacă eram toţi Noica, Ţuţea, Brâncuşi sau Enescu, cine drac mai căra halbele?

  • Imi spunea cineva care lucrează la o clinică din Cluj că pe când fu Întâiul Marinar al Tării în vizită, s-au rezervat, la fiecare spital serios, câte două saloane pentru orice eventualitate. Ruşine, bre! Trebuia să rezervaţi câte-un elicopter. Păi câte operaţii aţi auzit voi să fi făcut Rechinul Cruciş în România, când Austria e la o aruncătură de pahar gol? A, sau de dragul băilor de mulţime, v-aţi gândit? Atunci de ce să nu-l fi cazat, la nevoie, într-un salon cu şase paturi, din care cinci jumate să fie ocupate? Aţi ajuns să vopsiţi gardu’ şi să umpleţi vitrimele cu pensionari zâmbăreţi (care au primit, de fapt, proteze dentare din ajutoare, cu 4 numere mai mari), ca-n vremea de care vă bucuraţi c-aţi scăpat (mă rog, nu toţi)...

.....Uite câte necazuri ai cu un preşedinte viu...



duminică, 1 august 2010

Piticantropii 5 şi-aproape gata


Gata, am ajuns spre final. Bucuraţi-vă, dar nu prea zgomotos, să n-audă cine nu trebe. Deci:
Îmi iau dosarul, pardon, inima-n dinţi, şi atac ghişeul 2. O tânără pupăză, simpatică şi veselă-veselă ca o vrăbiuţă lobotomizată parţial. Nici n-am băgat de seamă cum a trecut mizilicul ăla de două ore jumate, tot uitându-mă la ea cât de zglobiu abordează toate problemele tuturor ălora dinaintea mea. Clar, nu-i de pe planeta asta.
- N’ziuaaaaa! face, cu un zâmbet din perete-n perete când ajung şi eu să mă proptesc în buza biroului ei. Vă putem ajuta cu ceva, hihi?
- (Ba nu, stau şi eu aici şi transpir de plăcere, că şi-aşa mă plictiseam acasă; dacă vrei, mă dau la o parte şi mă mai uit două ore cum îi ajuţi pe alţii să plece cum am plecat şi eu, tot cu buza umflată şi ochii-n soare) ...Sper că da, că alte colege de-ale dumneavoatră n-au reuşit (asta presupunând c-au încercat) până acum.
- Daţi să vedem, hihihi, ciripeşte ea şi-ntinde mâna. (Nu şpagă voia, neserioşilor, ruşine să vă fie! Voi n-aţi văzut afişele cât malu’ din toate birourile administrative „aici nu se ia şpagă”? Ce dacă nu scrie nimic despre dat, principalu’ e că nu se ia, aţi priceput? Adică nu-i contagioasă, bre!). Dau dosarul, mă pregătesc să dau drumu’ la story-ul vieţii mele; îmi taie brusc elanul, zâmbind ca la Colgate:
- E bine, aveţi datele personale trecute în decizie (băi, ori astea-s telepate, ori eu sunt psihopat!), datele de firmă, dada, bun, hotărârea, hm, da... aaaaaaa, partenerul dumneavoastră e cetăţean străin?
- (NU, e din Făurei, cucoană! Toţi ăia la care le scrie GBR în paşaport e din Făurei, ştiu io!) Da, după cum reiese şi din datele personale trecute în decizie, şi din copia paşaportului, ataşată la dosar. Mă gândesc că dacă scrie acelaşi lucru în două locuri, nu...?
- Nu scrie, hihi!
- Cum (drac) nu?
- N-aţi scris aici, la datele personale din decizie. După nume, înainte de seria de paşaport, trebuie să scrieţi „cetăţean străin”.
- Britanic.
- Poftim, hihi?
- „Cetăţean britanic”. Mă gândesc că dacă scriu doar „străin” mă trimiteţi să corectez imprecizia.
- Atunci, da, hihi, cetăţean britanic.
- Să nu scriu şi la mine „cetăţean (din păcate-ghinion-karma proastă) român?
- Nu, că nu trebuie. La dumneavoastră reiese din acte.
- (Păi, şi la el, fir-ar a naibii, nu reiese tot din acte, reieşi-v-ar ochii?) Precis nu-mi zice nimeni mâine că trebuie şi-aia? Că ieri n-a trebuit menţionată cetăţenia...
- Ieri nu ştiu la cine-aţi fost, că nu la mine, hihi.
- Probabil nici mâine, (tâmpit să fiu să te mai caut) că poate apare colega de ieri (centrez fin, de uită fata să hihi), oricum, (pătrundere în careul advers) dacă nu, (şi-acum goooooooooooooooooooooool!!!) s-o salutaţ’ din partea mea.
Se-ntunecă puţin la zâmbet. Am reuşit? Nu; se concentrează, se pregăteşte, şi:
- Să nu uitaţi de...
- Uărdcaunt (te-am prins, surprins, ha? Mai zici ceva, hihi?), n-am cum să uit, că-l visez noaptea, zic şi plec. Meschină victorie. Las’că e şi mâine o zi.

E mâine. Nu s-a-ntors nici pitbullul, în schimb a plecat pupăza. Ghişeul 3. Ex-funcţionară poştală de oficiu comunal din vremea lu’ Ceaşcă, reciclată la Rataţii Contagioşi. Slabă, colţuroasă, gura pungă, ochii mici, ochelarii zgâriaţi. Vorba scurtă, telegrafic-severă. Taie, n-are timp. Îi expediază pe cei 60-70 dinaintea mea aproape fără să respire. Nu-s oameni, sunt numere de serie care tre’ bifate.
- Domnu’? scuipă scurt.
- Doamnă, fac eu pe manieratul şi-întind dosarul. Încercarea mea de abordare strategică s-a spart de fardul ei cum se sparge apa la contactul cu stabilopozii din Constanţa. Decât că aici parcă se mai aude zgomot de cioburi. Slab, în surdină. Cred că Miss Chastity e-n stare să amuţească şi aerul condiţionat, numa uitându-se la el.
- Partenerul, zice.
- Cetăţean britanic, zic. (Scurt, că nu-i vreme).
- Înţelege româneşte?
- Ba chiar vorbeşte (şi dansează, na, ba chiar ştie să tacă în orice limbă vrei matale).
- Menţionaţi.
- E deja (dat dracului) menţionat în (blestemăţia) actul de (castrare) înfiinţare a (căc...) firmei, acu’ şase (afurisiţi de) ani, că altfel nu s-ar fi putut realiza asocierea! Cum era s-o uite de-atunci şi până acum, când aveţi dovada că are domiciliu stabil în Cluj şi că l-a şi folosit toţi anii ăştia??? mă scap eu. Temperatura din jurul lui Miss Iron Maiden coboară sub punctul de îngheţ. Se încruntă la mine de i se proptesc sprâncenele în lentilele ochelarilor (aha, deci aşa i-ai zgâriat!). Am încălcat protocolul, acum e obligată să răspundă în fraze coerente. N-o să mi-o ierte.
- Menţionaţi. Că. Înţelege. Şi. Vorbeşte. Limba. Română. ...Uite că s-a descurcat ea cumva.
- A. (te-am prins: scoate tu o chestie mai scurtă decât asta, dacă poţi!)
- Şi... nu se lasă ea.
- Uărdcaunt, nu mă las nici eu. Ce dracu’, am muncit pentru meciul ăsta!
Ies.

E poimâine. Am dosar, uărdcaunt la zi, Rich, al naibii, cetăţean britanic, da-înţelege şi vorbeşte româneşte de zici că nu-i drept, ia să vedem cine ce mai comentează.
Ghişeul 4. Ia uite, e hopa! Pardon, Adormita, Somnişoara, zi-i să-i zic.
- Bună ziua, din nou, o iau eu tare. Azi rezolv, sau o las naibii. Am venit cu decizia aia de...
- Daaaaaaaa, ştiu, cască ea. Îmi aduc aminte de (vreun vis?) săptămâna trecută.
- Deja o săptămână? Ce repede trece timpul aici, mă gudur eu (o săptămână am stat numa’ieri, între unşpe şi două jumate. Ce ştii tu?). Haideţi să vedeţi (înainte să adormi iar...)
- Da, e bine, se uită ea pe foaie, orizontal şi vertical. Apoi ridică, greu, ochii la mine şi mă întreabă cu o inocenţă de să sari pe geam, nu alta:
- Aveţi foarte multe semne, aproape două mii, aşa arată la Wordcount.
- Mă iertaţ’, o confund eu cu ailaltă, mai mult n-am fost în stare.
- Da nu trebe atâtea! Di ce-aţi încărcat foaia cu aşa multe date?
Ia un pix şi începe să taie-n carne vie şi nervi (ai mei). Asta nu trebe, asta nu trebe, nici asta, nici asta.... Se uită la mine aproape cu milă,ca la un imbecil incurabil. Nici nu-i departe de adevăr... N-au rost, zice, astea doar îngreunează procesarea.
- (Pen’că de-o juma’ de an fiecare paţachină şi matracucă, mumie şi fosilă din biroul ăsta îmi cere să adaug câte ceva, că n-ajunge şi n-ajunge şi ajunge-le-ar binecuvântările tuturor ălor de înfiinţează şi lichidează firme acum şi-n vecii vecilor, amin!) Bine. Mâine sper să vă întâlnesc tot aici.
Se uită lung la mine printre genele (lungi) care i se lipesc una de alta, rându’ de sus de ăl de jos şi amândouă de cornee. O fi o încercare de flirt? Mă grăbesc să rispesc ceaţa (numai la gândul unui flirt cu narcofarmacia asta umblătoare mă ia un căscat complet iresponsabil):
- Nunu, da’ dacă dau iar de altcineva care-mi spune să pun la loc tot ce-aţi tăiat dumneavoastră... (îi scot ochii cu pixu’ şi-o ştampilez cu ştampila firmei pe fiecare centimetru de piele)
- O să fiu aici, mă anesteziază. Probabil a descoperit dormitul peste noapte la locul de muncă. E mult mai economic.

E răspoimâine, ţineţ’ aproape, că nu mai durează mult.
Minune (nu Copilu’), e chiar acolo! Şi ajung în dooj’de minute, nici de-un căscat sănătos n-am vreme. Dau foaia, e totul ok, procesează, scrie (repede, mi se pare. Doamne, ce m-a denaturat toata tevatura asta!) şi-mi zice, ca dentistu’:
- Gata.
- Nu hopa? mă scap eu. Nu mă bagă în seamă.
- Acu se publică în Monitorul Oficial, aşteptăm (remarcaţi solidarizarea cu clientu’!) 30 de zile şi apoi reveniţi pentru lichidare.
- Treij’dă zile? nu mă abţin eu. Ce mă fac eu trei’j dă zile fără ocupaţie, fără cozi, fără stress? O să-mi fie tare dor de dumneavoastră!
Am ridicat vocea, fără intenţie, dar acu’ toate exponatele se uită fix la mine. În timp ce pornesc spre uşă, le văd în ochi aceeaşi privire, aceeaşi expresie: un amestec de conştiinţă profesională satisfăcută şi de mândria victoriei, un aer atotcunoscător şi-un pic de repulsie: încă unu’ trimis direct la ospiciu. Bifat!


...au trecut 9 zile. Mă mir cum rezist.