joi, 17 februarie 2011

Cum am devenit escroc (2): No, honey, no money?

(Iacătă-mă-s din nou. Mulţam c-aţi observat pagina "galerie de imagini" şi să ştiţ' că la comentarii pe mess nu mai răspund. Ori le postaţi aici, ori le iau drept nule şi neavenite). Deci:

- Da' ce, vi se pare că-s bolnav? mă cocoşesc eu.
- Nu, dragă: administrator. Eşti ori nu eşti, no? (lungit şi interogator, pe româneşte: mă, tu eşti prost, ori îţi place să-mi consumi timpu'?)

Tare, moşu'. Ori poate vrea a zice că tre' să fii bolnav ca să te bagi la administrat firme pe vremurile astea.
- Da' ce-are-a face (... mă abţin ...) una cu ailaltă?
- Are, dragă, că nu-mi apare că ţi-ai plătit asigurare privată. Uite, no  (demonstrativ: ce s-ar face nătărăii ca tine de n-aş fi io pe lume)! şi-mi arată cu degetul pe monitor nişte gândaci mici-mici.
- Oare să fie din cauză că chiar n-am plătit-o? încerc eu să simulez că chiar mă-nteresează chestiunea. Ori poate chiar din cauză că n-am deloc asigurare privată? 
- No, (paternal-obosit: jaba eşti tânăr, mă copchile, că tăt greu pricepi) ăla-i baiu', oftează Moş Piatra De La Temelia ANAFului. Nu eşti în rând cu legea, clar, dragă? N-ai, da' trebuia să ai, no!
- Nu-i clar deloc. Am asigurare de sănătate de la stat, că sunt anagajat al Universităţii, şi plătesc la ea de pe la 18 ani, la fiecare loc de muncă pe care l-am avut. Şi asta făr-o zi de spitalizare, făr-o reţetă gratuită ori compensată. Păi ar trebui să-mi dea statu' bani înapoi, nu să-mi mai ceară...
- No, dragă (cu milă şi răbdare: tu chiar eşti nărod; da' unde crezi că trăieşti?), stăi că ţ-oi spune. Aia de bugetar îi una, asta de privat îi alta. Trebuia să faci asigurare privată ca administrator de firmă, pe lângă aia de bugetar, face Moş Deducţie, aţintindu-mă peste ochelari - prin ei nu se mai putea, că i se aburiseră de la efortul intelectual-persuasiv.
- Tulai, Doamne ia-mă, mă mir eu pre limba lui. Da' di ce? Or' dacă-mi rup un picior mi le-or pune-n gips pe amândouă, unul de la stat şi unul privat? Ori de mă duc la dentist cu dureri la o măsea, mi-a scoate doo, să se bucure şi statu' şi privatu'? 
- NO! (scurt, milităreşte, amestec de indignare şi astm: pân-aciia, cu statu' nu te joci, asta-i blasfemie şi erezie!) Aşé-i legea, aşé se face. Tre' asigurare şi gata, nu ne tocmim, zbârnâie Moş Reducţie, gata să muşte din geamul despărţitor.
- Nu ne tocmim, da' n-o fac - mă ardelenesc eu la el. Amu, când s-o gătat firma, după ce s-o mai fac, că nu mai administrez nimic. N-o fac şi pace. Altceva ce mai aveţ' pe-acolo pîn ecranu' ăla?


Timp de-o juma' de secol pare că-i gata să-i explodeze ceainicul cu ochelari (mă surprind sperând ca măcar el să aibă asigurare dublă, uite că acuş-acuş o să aibă nevoie). Se răceşte treptat, cu ochii la mine, reuşind chiar performanţa de a tasta "Enter" cu arătătorul fără să privească tastatura. Încet-încet se întoarce, fumegând încă, spre monitor. Caută, caută - parcă i s-ar derula mesajul "searching, please wait" de pe o lentilă pe cealaltă. Îi tresaltă a triumf o sprânceană; mesaj clar pentru mine "no, you're in deep shit, dragă". Colţurile gurii i se întind în lateral, proteza dentară-i coboară uşor, ca maxilarul mobil al rechinilor gata să muşte, şi-mi susură, pe un ton pe care alţii ar zice "hepi valăntains dei":
- Ai de plătit încă doo trimestre de impozit forfetar... No? (acu' să te văd, pe unde franţu' scoţi cămeşa, ai?)
- NO, DRACI! - mă ia gura pe dinainte...


(va mai urma, că n-am scăpat doar cu atât) 



joi, 10 februarie 2011

Cum am devenit escroc (1)





...am crezut că-s bolnav, că am alergie sau ceva asemănător: de vreo săptămână încoace, când ies în oraş mă dor ochii şi văd roşu. Într-un târziu m-am prins şi  eu care-i treaba: se apropie Valentine's Day. Nu mai scriu nimic pe tema asta, că iar mă doare retina de la inflaţia de inimioare roşii şi roz. Strâng bani de pe la Crăciun, pe 17 îmi cumpăr o sticlă de ceva anume şi sărbătoresc acasă Ballantine's Day.


Gata, că altceva voiam să vă povestesc. V-am prins cu titlul ăsta, hai? Parcă vă şi văd cum v-aţi repezit la blog, gata să râdeţi, chiar dacă-i ţeapă... Din păcate nu-i, e purul adevăr.


(Paranteză 1 şi precizare cu dublu sens:
- pentru prieteni şi vizitatori nevinovaţi, ceea ce urmează e încă o felie de viaţă, uşor condimentată de mine pe ici-pe colo, dar în esenţă adevărată, cu o uşoară aromă de autodenunţ.
- pentru vreun eventual organ de control rătăcit pe blogul meu (să trăiţi bine, to'ar'şu organ, cu familia, vila şi bemveu' matale), ceea ce urmează e un pamflet şi trebuie tratat ca atare. Că, la urma urmei, ca atare am fost tratat şi eu cam în toate ocaziile în care, din naivitate, prostie sau ghinion, a trebuit să interferez cu instituţiile statului... Prin urmare, orice asemănare cu persoane, locuri şi întâmplări reale e lucru' dreacu', mo!)


Deci: ziceam anul trecut de amărâta mea de firmă, cum a trebuit s-o-ngrop, că numai necazuri aveam de pe urma ei, mai ales de când cu impozitul forfetar, pentru care a trebuit să împrumut 500 de euro, pe care încă nu i-am returnat, să-l plătesc retro, cu drumuri de-amboulea pe la Finanţe şi Registrul Comerţului. Dacă nu ştiaţi, ia căutaţi în arhivă, pe la postările din mai-iunie 2010.


Boooon. O dizolvasem eu, dar mai rămânea de făcut etapa a doua: lichidarea la ANAF, apoi înapoi cu hârtiile doveditoare la RegCom, plus, evident, bani şi bani. Aici, la bani adică,  m-am împotmolit, aşa că nu m-am mai grăbit să umplu din nou puşculiţa statului. Ce naiba, doar era dizolvată firma, nu?


Acu', de curând, mă sună contabila cu care lucrasem: "auzi, cum merge lichidarea?"
- Ba pe loc, ba-n marşarier, mă laud eu.
- Cum, n-ai făcut-o încă? Păi de ce?
- Păi de ce n-am cu ce! Nu ştii că şi asta mă costă vreo 600? De unde, că încă n-am ieşit din coma financiară de când cu dizolvarea?
- Ar trebui să te grăbeşti, zice, că, atât timp cât eşti înregistrat la ANAF, impozitele-ţi merg înainte, inclusiv forfecarul.


Oh, căcaţ, zic, şi mă grăbesc în fuga mare s-ajung la ANAF. Nu mi-a luat mai mult de trei săptămâni, deci, la viteza mea normală de apelat la instituţii, zic că-i bine. Chiar rapid.


Rapid merge treaba şi acolo. Când mi-a venit rândul la ghişeu, citisem deja jumate de roman filosofic cu împuşcături şi maţe scoase (nu mai merg în veci pe la autorităţi fără aşa ceva în bagaj: ajută la plictiseală, face aşteptarea mai uşoară, ba-ţi mai dă şi idei utile).
Acolo,  un moşulică simpatic, pe care avusesem tot timpul să-l admir cum tastează numai cu arătătorul mâinii drepte şi se opreşte după fiecare literă tastată să se uite la monitor, ca nu cumva să greşească. Aşa m-am prins şi eu cum se face că rămăsesem singurul care mai aştepta la el; ceilalţi ori plecaseră, ori muriseră de bătrâneţe şi-i luase dricu' fără să observ.


Mi-aruncă Bunicul Naţiunii o ocheadă prin nişte ochelari atât de zgâriaţi de parcă petrecuseră zece ani pe fundul mării, cu el cu tot, şi mă ia la raport, fără grabă: No, dragă?


(Paranteză 2 pentru cei neumblaţi prin Ardealul de nord: pe aici, "no" e semnul oral de punctuaţie cel mai cel, unicul şi fără de pereche. Nu deschizi ochii dimineaţa făr-un "no" când sună ceasul, începi şi închei orice frază cu el, la bucurie, la necaz, prima vorbă pe care-o înveţi şi ultima înainte să mori e tot "no". Am nişte prieteni secui care, beţi sau treji, sunt la fel de muţi: când ridică paharul, singura urare - şi perfect suficientă, indiferent de ocazie - e "no". Apoi, e vorba cea mai plină de semnificaţii din partea asta a ţării. Pur şi simplu exprimă orice - în funcţie de variaţiile de durată, intensitate, intonaţie ascendentă sau descendentă, ritm, inspiraţie şi expiraţie -  după cum veţ' observa de-aici mai departe).


Văzând ce repede (vorba vine, că eram de vreo trei ore acolo) am ajuns să ne tragem reciproc de nodragi, şi mândru să-mi etalez talentele de sibian naturalizat în Cluj de peste 25 de ani, slobod şi eu un "no" şi-i povestesc de ce-am venit.
- No, să vedem, face, şi începe să găurească tastatura cu arătătorul, cam la viteza ritmului cardiac al unui mamut în hibernare. Dup-o juma' de eră glaciară, scapă pe nas:
- No! (pe româneşte "hopa!")
- No? (care-i baiu'?) mă-nteresez eu rezervat-politicos.
- Ai probleme, dragă, no!
- De care, no? începe să mă ia cu rece pe la spate (şi nodragi).


Îşi dă sprâncenele la o parte (eu crezusem că-i breton), mă priveşte prin telescoapele alea şi-mi expectorează o chestie complet neaşteptată:
- Îi bai cu asigurarea de sănătate, no!


(va urma, din păcate...)



vineri, 4 februarie 2011

Teleşchiopping


M-apuc de comerţ, mo. Păi ce, decât ţiganii care s-or făcut romi şi-acu se face iar ţigani are voie să vinde chestii? Ia, uitaţi ce-are mandea, eftin şi bun, adaptat la condiţiile pieţii (adică în măsura în care asta-i piaţă şi astea-s condiţii, evident), Hai, că numai astea le mai am, şi-apoi plec şi io acasă. În Congo, după cum se-anunţă că bate vântul. Deci:

Articolu' 1: Bochelari "La vie en rose" de vedere pe timp de jale. Garantat o să vedeţ' altfel şi economia, şi finanţele, şi ratele bancare, şi perspectivele de viitor (asta dacă nu vă debranşează Electrica; în cazul ăla, oricât ţi-ar fi de roz lentilele, tot negru vezi. Ştiu eu ce vorbesc...). Acu, cu viitorul nu promit nimic. Aţi văzut la radio ce vrea Ministru' Mucii, Ioan sau Nelu, cum îi zice: să include totuşi meseria dă gîcitoare & previzionistă în nomenclator, cu obligativitatea despăgubirii financiare în caz că profeţia merge bules. Mă-ntreb şi eu, aşa, ca omu': da cu astrooloagele de pe sticlă, tot aşa? Că-mi prezise una, citind din ceva ziar, câştig la Loto, şi când colo era să mă calce pe zebră maşina gunoierilor. Deci îmi datorează reportul de-atunci încoace... De proorocii meteo, ce să mai zic? Noroc că nu-i retroactivă hotărârea asta, că n-are toate televiziunile din Europa atâţia bani....
A, să nu uit: bochelarii sunt asimetrici, tre' să fii atent ce comanzi. Dacă ţii cu dom'Băsescu, îţi iei cu lentila saşie pe stânga. Dacă cu Opoziţia, atunci pe dreapta. Dacă mai ţine careva cu liberalii, am şi cu ambele lentile saşii. Şi pentru cine continuă să vadă corect, are şi căluş bochelarii, neamule. Să nu zici că nu v-am zis.

Articolu' 2, o chestie absolut necesară de-acum încolo: ghidul supravieţuitorului în ţara din care pleacă doctorii. Are şi gaură de antrenament, şi mă gândisem să adaug şi o trusă de scule. Dar n-are sens, din moment ce te-nvăţ să te descurci c-o juma' de pălincă (anestezie orală), o lamă de ascuţitoare, un capsator şi două chibrituri. Pentru mai multe şanse de succesuri, se poate combina cu articolu' 1.
  ...cum adică, "la ce două chibrituri"? Păi ţi le pui în cruce la căpătâi înainte să-ncepi, deşteptule, că nu se ştie niciodată...

Articolu' 3: apropo de plecare, uite-o treabă fără de care cine pleacă din ţară e ultimu' căpşunar: mănuşi de meseriaş la toate cele. Nu mai dau descrieri, obiectele vorbeşte de la sine.


Articolu' 4, pentru cine nu pleacă din ţară şi vrea, totuş', să reuşeşte-n carieră: trusa de limbi la purtător, tip briceag elveţian. Lungi, late, subţiri, groase, netede sau aspre, care vrei să intri-n politică, mîncaţaş, tre' să-nveţi să umbli cu ele.  Iţ ă must, vorba lu văru' Jardel, plecat în Anglia cu afaceri cu brăţări d-alea dă aur şi-ntors cu d-alea dă inox, legate cu lanţ. Primele 5 comenzi primesc un tub de lubrifiant, cadou dîn partea firmei. Gratis, că-i de furat.

Articolu ' 5, de sezon, dar-ar strechea în cine se mai sperie de încălzirea globală, şi isteria-n cine se uită la factura de gaz fără bochelari: banda autocolantă & termoizolantă cu fermoar. Io am pus-o în jurul garniturii de la uşa frigiderului - de-atunci nu mai îngheaţă mâncarea dinăuntru din cauza frigului din bucătărie. Ba, 'ntr-o noapte, am dormit cu familia înăuntru, că fermoarul are cursor pe ambele părţi. 
Se poate aplica practic pe orice: de la prohabul nădragilor, în caz de pierderea nasturilor, până la gura lui C.V.Tudor, în caz de orice. Pentru anumite apariţii de la TV, avem bandă în diverse nuanţe de roşu. Pentru zâmbetul dlui Iliescu nu ne ajunge materialul.


În fine şi la urma urmei, ultimul articol de la extragerea asta, număru' 6, adică: maşina cu motor pe bază de apă. Îmi pare cu regret să vă spun, dar, ca orice maşină ieftină şi cu consum minim, şi asta e pentru cine-şi permite. Dacă n-ai în subordine măcar 20 de iobagi, datornici, naivi sau fraieri care-au cumpărat articolu' 1 şi le place buda asta de situaţie, stai dreacu' acasă, ori mergi pe bicicletă, ori rămâi la rabla ta cu carburant scumpit săptămânal. Sau încearcă articolu' 2: e clar că ai o problemă.