luni, 4 aprilie 2011

Cum am devenit escroc (3): Info-hoţline



(Avertisment pentru care-ai zis că-s leneş: scriu de o lună la episodul ăsta, da' tot câte puţin, că n-am vreme nici de-o depresie. O să daţi, din cauza asta, de referinţe şi evenimente deja învechite şi demodate, da' n-am ce face, aşa s-au întâmplat şi aşa vi le-nfloresc şi eu. Să trăieşte!)


["Ţară de secături, ţară minoră , căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei ...
Acolo ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştri care s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti ...Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşătoare de meningită morală."   
 ...asta a zis-o Octavian Goga, în 1916 !!!!!]


- No, care-i baiu'? mă ia senil-părinteşte Moş Obstrucţie.
- Baiu-i toată treaba asta (ANA Fură mere, ANAFurisită fie ea în veci, amin! - trebuia să mă fi făcut popă, ăştia n-au probleme cu SRL-urile, cu ochiu' dracului şi cu ANAFura ei de afacere), mă-ncălzesc eu la rezistenţe. E dusă cu pluta! Pe apa Sâmbetii! Cum drac am de plată când firma-i dizolvată (iacătă-mă-s şi versificator la nervi, no!)?
- Asta-i legea, dragă, gângureşte Moş Inducţie către o priză multiplă din perete. Probabil vorbeşte cu ea de ani de zile. Mă rog, nu-i treaba mea ce-i între ei, deşi cred că priza aia-i  suflă răspunsurile, altminteri nu-mi dau seama de unde iese perla următoare: la noi (în Hanoi, mă ia rima pe dinainte), dacă sunteţi în evidenţe însamnă că exişti. Adică plăteşti, no!




[Moni i-a tras şutul final lu' Iri. Destul de tare, că la teveu îl văd cam în aer. No, Iri, cum te descurci în cădere, rămas fără paraşută?]




Plătesc, deci exist, cum ar veni. P-asta o ţine minte moşu' din vremea-n care, probabil, se plimba de vorbă cu Descartes. Oare franţuzu' o fi avut necaz cu impozitele?


- Adică ba nu plătesc, i-o-ntorc eu, creştineşte, şi pe obrazul celălalt. Firma nu mai există din primăvară, şi nu mai produce nimic - în afară de pagube - din primăvara trecută. Şi atunci de unde bani, no?
Se uită la priză. Nimic. Se uită în sus, la o gură de ventilaţie. Nimic. Se uită în jos, nu-mi dau seama la ce. O fi vreo gaură de şoarece. Asta-i de-a dreptul teleconferinţă.
- Domnu' dragă, mă ia el pe oficialiceşte, io nu ştiu (no, ţ-o rămas priza-n pană de idei, ha?), da de plătit trebe plătit, altfel nu putem mere mai departe. Fără plată nu-i lichidare, 'nţelegeţi matale? (şi nici durere, nici suferinţă, nici întunericul şi scrâşnirea dinţilor,  fraiere!!!)


[Emil Boc: "la finele lunii martie putem considera că România a ieşit din criză." ...Evident, românii vor trebui să mai aştepte...]



Ei, şi-acum vine momentul meu de glorie. My turn now, Moş Seducţie. Şi nu-mi trebe nici priză. Da' oricum, mă uit în jur, să evaluez situaţia. Am rămas doar eu "civil" p-aici. În rest numai funcţionare în diverse stadii de descompunere. pe scaune tapetate, probabil, cu SuperGlue. Şi plictiseală. Şi Moş Deconstrucţie, căruia i-am pus gându' ăl rău.


-No, asta-i, cum ziceţi: fără plată nu-i necaz. Uitaţ' cum facem: vă las numărul meu de telefon, şi când găsiţi legea care prevede (chiar, cine-i cretinul ăla de-a-nceput să pronunţe "prevéderi", de s-au luat toţi retardaţii de la ştiri după el? L-aş pune să conjuge de 100 de ori verbul "a vedea" cu accent numai pe prima silabă, prozodia şi topica moşilor lui de ameţit, cu cine l-a trecut bacu' la română....) că o persoană fizică poate fi obligată să plătească din buzunar impozitele unei firme care nu mai există de 7 luni şi nu mai produce profit de un an jumate, firmă cu care respectiva persoană fizică nu mai are nimic de-a face, chemaţi-mă.
- ....no, şi plăteşti, dragă? mă abureşte Moş Reproducţie, încercând, cred, să mă hipnotizeze prin singura lentilă care-şi mai face treaba.
- Nu plătesc, no, cum să plătesc, am zis io că plătesc? Mă chemaţ', vin şi mai vorbim, mai povestim, c-a început să-mi placă (ba parcă încep să duhnesc a mucegai...)


La care, ce credeţ' că face Moş Seducţie? Nu, nu infarct, nu apoplexie, nimic de genu'. Deşi se gândeşte o vreme în tăcere, mult. Sau poate numa' tace; în două secole de muncă la ANAF  înveţi o mulţime de trucuri... Se apleacă (tulai, drace, deci nu-i una cu scaunu'!) pân' la gaura din geamul coteţului de sticlă şi-mi susură, cu un ceva conspirativ în expresia ramei ochelarilor:

- Uite, dragă, cum facem. No (bagă bine la cap!): ţ-or mai vini scrisori de la ANAF; nu deschizi nimic, nu citeşti nimic. Dacă vine vr'un aviz poştal că să meri să iei scrisoare, nu meri. Ni zici nic, nu faci nic. Nu răspunzi la somaţii, nu te prezinţi la citaţii, nu plăteşti nic.  Că-n doi ani de nerăspuns te desfiinţăm automat....




No. Ce poţi să-i mai nerăspunzi omului, ANAFului, lu' Dumnezeu şi lumii în general, după ce-ai plătit (degeaba, constaţi) forfetare pe-un an de zile, plus facturi, taxe, impozite, timp, energie şi nervi? Poate aveţi vreo idee, că mie mi s-au dus vorbele pe unde şi-a-nţărcat Ministerul de Finanţe angajaţii...