graphitemaniac

Seară Shamrock la O'Beer

2011-12-09T10:01:00.001+01:00

Vineri, 9 decembrie, se cântă şi se bea ca în Irlanda.

frigaruia bloggerilor

2011-05-23T22:15:00.000+02:00

Haidaţ, no.

Cum am devenit escroc (3): Info-hoţline

2011-04-04T11:07:00.001+02:00

(Avertisment pentru care-ai zis că-s leneş: scriu de o lună la episodul ăsta, da' tot câte puţin, că n-am vreme nici de-o depresie. O să daţi, din cauza asta, de referinţe şi evenimente deja învechite şi demodate, da' n-am ce face, aşa s-au întâmplat şi aşa vi le-nfloresc şi eu. Să trăieşte!)

["Ţară de secături, ţară minoră , căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei ...
Acolo ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştri care s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti ...Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşătoare de meningită morală."

...asta a zis-o Octavian Goga, în 1916 !!!!!]

- No, care-i baiu'? mă ia senil-părinteşte Moş Obstrucţie.
- Baiu-i toată treaba asta (ANA Fură mere, ANAFurisită fie ea în veci, amin! - trebuia să mă fi făcut popă, ăştia n-au probleme cu SRL-urile, cu ochiu' dracului şi cu ANAFura ei de afacere), mă-ncălzesc eu la rezistenţe. E dusă cu pluta! Pe apa Sâmbetii! Cum drac am de plată când firma-i dizolvată (iacătă-mă-s şi versificator la nervi, no!)?
- Asta-i legea, dragă, gângureşte Moş Inducţie către o priză multiplă din perete. Probabil vorbeşte cu ea de ani de zile. Mă rog, nu-i treaba mea ce-i între ei, deşi cred că priza aia-i suflă răspunsurile, altminteri nu-mi dau seama de unde iese perla următoare: la noi (în Hanoi, mă ia rima pe dinainte), dacă sunteţi în evidenţe însamnă că exişti. Adică plăteşti, no!

[Moni i-a tras şutul final lu' Iri. Destul de tare, că la teveu îl văd cam în aer. No, Iri, cum te descurci în cădere, rămas fără paraşută?]

Plătesc, deci exist, cum ar veni. P-asta o ţine minte moşu' din vremea-n care, probabil, se plimba de vorbă cu Descartes. Oare franţuzu' o fi avut necaz cu impozitele?

- Adică ba nu plătesc, i-o-ntorc eu, creştineşte, şi pe obrazul celălalt. Firma nu mai există din primăvară, şi nu mai produce nimic - în afară de pagube - din primăvara trecută. Şi atunci de unde bani, no?
Se uită la priză. Nimic. Se uită în sus, la o gură de ventilaţie. Nimic. Se uită în jos, nu-mi dau seama la ce. O fi vreo gaură de şoarece. Asta-i de-a dreptul teleconferinţă.
- Domnu' dragă, mă ia el pe oficialiceşte, io nu ştiu (no, ţ-o rămas priza-n pană de idei, ha?), da de plătit trebe plătit, altfel nu putem mere mai departe. Fără plată nu-i lichidare, 'nţelegeţi matale? (şi nici durere, nici suferinţă, nici întunericul şi scrâşnirea dinţilor, fraiere!!!)

[Emil Boc: "la finele lunii martie putem considera că România a ieşit din criză." ...Evident, românii vor trebui să mai aştepte...]

Ei, şi-acum vine momentul meu de glorie. My turn now, Moş Seducţie. Şi nu-mi trebe nici priză. Da' oricum, mă uit în jur, să evaluez situaţia. Am rămas doar eu "civil" p-aici. În rest numai funcţionare în diverse stadii de descompunere. pe scaune tapetate, probabil, cu SuperGlue. Şi plictiseală. Şi Moş Deconstrucţie, căruia i-am pus gându' ăl rău.

-No, asta-i, cum ziceţi: fără plată nu-i necaz. Uitaţ' cum facem: vă las numărul meu de telefon, şi când găsiţi legea care prevede (chiar, cine-i cretinul ăla de-a-nceput să pronunţe "prevéderi", de s-au luat toţi retardaţii de la ştiri după el? L-aş pune să conjuge de 100 de ori verbul "a vedea" cu accent numai pe prima silabă, prozodia şi topica moşilor lui de ameţit, cu cine l-a trecut bacu' la română....) că o persoană fizică poate fi obligată să plătească din buzunar impozitele unei firme care nu mai există de 7 luni şi nu mai produce profit de un an jumate, firmă cu care respectiva persoană fizică nu mai are nimic de-a face, chemaţi-mă.
- ....no, şi plăteşti, dragă? mă abureşte Moş Reproducţie, încercând, cred, să mă hipnotizeze prin singura lentilă care-şi mai face treaba.
- Nu plătesc, no, cum să plătesc, am zis io că plătesc? Mă chemaţ', vin şi mai vorbim, mai povestim, c-a început să-mi placă (ba parcă încep să duhnesc a mucegai...)

La care, ce credeţ' că face Moş Seducţie? Nu, nu infarct, nu apoplexie, nimic de genu'. Deşi se gândeşte o vreme în tăcere, mult. Sau poate numa' tace; în două secole de muncă la ANAF înveţi o mulţime de trucuri... Se apleacă (tulai, drace, deci nu-i una cu scaunu'!) pân' la gaura din geamul coteţului de sticlă şi-mi susură, cu un ceva conspirativ în expresia ramei ochelarilor:

- Uite, dragă, cum facem. No (bagă bine la cap!): ţ-or mai vini scrisori de la ANAF; nu deschizi nimic, nu citeşti nimic. Dacă vine vr'un aviz poştal că să meri să iei scrisoare, nu meri. Ni zici nic, nu faci nic. Nu răspunzi la somaţii, nu te prezinţi la citaţii, nu plăteşti nic. Că-n doi ani de nerăspuns te desfiinţăm automat....

No. Ce poţi să-i mai nerăspunzi omului, ANAFului, lu' Dumnezeu şi lumii în general, după ce-ai plătit (degeaba, constaţi) forfetare pe-un an de zile, plus facturi, taxe, impozite, timp, energie şi nervi? Poate aveţi vreo idee, că mie mi s-au dus vorbele pe unde şi-a-nţărcat Ministerul de Finanţe angajaţii...

Cum am devenit escroc (2): No, honey, no money?

2011-02-17T20:47:00.000+01:00

(Iacătă-mă-s din nou. Mulţam c-aţi observat pagina "galerie de imagini" şi să ştiţ' că la comentarii pe mess nu mai răspund. Ori le postaţi aici, ori le iau drept nule şi neavenite). Deci:

- Da' ce, vi se pare că-s bolnav? mă cocoşesc eu.

- Nu, dragă: administrator. Eşti ori nu eşti, no? (lungit şi interogator, pe româneşte: mă, tu eşti prost, ori îţi place să-mi consumi timpu'?)

Tare, moşu'. Ori poate vrea a zice că tre' să fii bolnav ca să te bagi la administrat firme pe vremurile astea.

- Da' ce-are-a face (... mă abţin ...) una cu ailaltă?

- Are, dragă, că nu-mi apare că ţi-ai plătit asigurare privată. Uite, no (demonstrativ: ce s-ar face nătărăii ca tine de n-aş fi io pe lume)! şi-mi arată cu degetul pe monitor nişte gândaci mici-mici.

- Oare să fie din cauză că chiar n-am plătit-o? încerc eu să simulez că chiar mă-nteresează chestiunea. Ori poate chiar din cauză că n-am deloc asigurare privată?

- No, (paternal-obosit: jaba eşti tânăr, mă copchile, că tăt greu pricepi) ăla-i baiu', oftează Moş Piatra De La Temelia ANAFului. Nu eşti în rând cu legea, clar, dragă? N-ai, da' trebuia să ai, no!

- Nu-i clar deloc. Am asigurare de sănătate de la stat, că sunt anagajat al Universităţii, şi plătesc la ea de pe la 18 ani, la fiecare loc de muncă pe care l-am avut. Şi asta făr-o zi de spitalizare, făr-o reţetă gratuită ori compensată. Păi ar trebui să-mi dea statu' bani înapoi, nu să-mi mai ceară...

- No, dragă (cu milă şi răbdare: tu chiar eşti nărod; da' unde crezi că trăieşti?), stăi că ţ-oi spune. Aia de bugetar îi una, asta de privat îi alta. Trebuia să faci asigurare privată ca administrator de firmă, pe lângă aia de bugetar, face Moş Deducţie, aţintindu-mă peste ochelari - prin ei nu se mai putea, că i se aburiseră de la efortul intelectual-persuasiv.

- Tulai, Doamne ia-mă, mă mir eu pre limba lui. Da' di ce? Or' dacă-mi rup un picior mi le-or pune-n gips pe amândouă, unul de la stat şi unul privat? Ori de mă duc la dentist cu dureri la o măsea, mi-a scoate doo, să se bucure şi statu' şi privatu'?

- NO! (scurt, milităreşte, amestec de indignare şi astm: pân-aciia, cu statu' nu te joci, asta-i blasfemie şi erezie!) Aşé-i legea, aşé se face. Tre' asigurare şi gata, nu ne tocmim, zbârnâie Moş Reducţie, gata să muşte din geamul despărţitor.
- Nu ne tocmim, da' n-o fac - mă ardelenesc eu la el. Amu, când s-o gătat firma, după ce s-o mai fac, că nu mai administrez nimic. N-o fac şi pace. Altceva ce mai aveţ' pe-acolo pîn ecranu' ăla?

Timp de-o juma' de secol pare că-i gata să-i explodeze ceainicul cu ochelari (mă surprind sperând ca măcar el să aibă asigurare dublă, uite că acuş-acuş o să aibă nevoie). Se răceşte treptat, cu ochii la mine, reuşind chiar performanţa de a tasta "Enter" cu arătătorul fără să privească tastatura. Încet-încet se întoarce, fumegând încă, spre monitor. Caută, caută - parcă i s-ar derula mesajul "searching, please wait" de pe o lentilă pe cealaltă. Îi tresaltă a triumf o sprânceană; mesaj clar pentru mine "no, you're in deep shit, dragă". Colţurile gurii i se întind în lateral, proteza dentară-i coboară uşor, ca maxilarul mobil al rechinilor gata să muşte, şi-mi susură, pe un ton pe care alţii ar zice "hepi valăntains dei":
- Ai de plătit încă doo trimestre de impozit forfetar... No? (acu' să te văd, pe unde franţu' scoţi cămeşa, ai?)
- NO, DRACI! - mă ia gura pe dinainte...

(va mai urma, că n-am scăpat doar cu atât)

Cum am devenit escroc (1)

2011-02-10T23:31:00.001+01:00

...am crezut că-s bolnav, că am alergie sau ceva asemănător: de vreo săptămână încoace, când ies în oraş mă dor ochii şi văd roşu. Într-un târziu m-am prins şi eu care-i treaba: se apropie Valentine's Day. Nu mai scriu nimic pe tema asta, că iar mă doare retina de la inflaţia de inimioare roşii şi roz. Strâng bani de pe la Crăciun, pe 17 îmi cumpăr o sticlă de ceva anume şi sărbătoresc acasă Ballantine's Day.

Gata, că altceva voiam să vă povestesc. V-am prins cu titlul ăsta, hai? Parcă vă şi văd cum v-aţi repezit la blog, gata să râdeţi, chiar dacă-i ţeapă... Din păcate nu-i, e purul adevăr.

(Paranteză 1 şi precizare cu dublu sens:
- pentru prieteni şi vizitatori nevinovaţi, ceea ce urmează e încă o felie de viaţă, uşor condimentată de mine pe ici-pe colo, dar în esenţă adevărată, cu o uşoară aromă de autodenunţ.
- pentru vreun eventual organ de control rătăcit pe blogul meu (să trăiţi bine, to'ar'şu organ, cu familia, vila şi bemveu' matale), ceea ce urmează e un pamflet şi trebuie tratat ca atare. Că, la urma urmei, ca atare am fost tratat şi eu cam în toate ocaziile în care, din naivitate, prostie sau ghinion, a trebuit să interferez cu instituţiile statului... Prin urmare, orice asemănare cu persoane, locuri şi întâmplări reale e lucru' dreacu', mo!)

Deci: ziceam anul trecut de amărâta mea de firmă, cum a trebuit s-o-ngrop, că numai necazuri aveam de pe urma ei, mai ales de când cu impozitul forfetar, pentru care a trebuit să împrumut 500 de euro, pe care încă nu i-am returnat, să-l plătesc retro, cu drumuri de-amboulea pe la Finanţe şi Registrul Comerţului. Dacă nu ştiaţi, ia căutaţi în arhivă, pe la postările din mai-iunie 2010.

Boooon. O dizolvasem eu, dar mai rămânea de făcut etapa a doua: lichidarea la ANAF, apoi înapoi cu hârtiile doveditoare la RegCom, plus, evident, bani şi bani. Aici, la bani adică, m-am împotmolit, aşa că nu m-am mai grăbit să umplu din nou puşculiţa statului. Ce naiba, doar era dizolvată firma, nu?

Acu', de curând, mă sună contabila cu care lucrasem: "auzi, cum merge lichidarea?"
- Ba pe loc, ba-n marşarier, mă laud eu.
- Cum, n-ai făcut-o încă? Păi de ce?
- Păi de ce n-am cu ce! Nu ştii că şi asta mă costă vreo 600? De unde, că încă n-am ieşit din coma financiară de când cu dizolvarea?
- Ar trebui să te grăbeşti, zice, că, atât timp cât eşti înregistrat la ANAF, impozitele-ţi merg înainte, inclusiv forfecarul.

Oh, căcaţ, zic, şi mă grăbesc în fuga mare s-ajung la ANAF. Nu mi-a luat mai mult de trei săptămâni, deci, la viteza mea normală de apelat la instituţii, zic că-i bine. Chiar rapid.

Rapid merge treaba şi acolo. Când mi-a venit rândul la ghişeu, citisem deja jumate de roman filosofic cu împuşcături şi maţe scoase (nu mai merg în veci pe la autorităţi fără aşa ceva în bagaj: ajută la plictiseală, face aşteptarea mai uşoară, ba-ţi mai dă şi idei utile).
Acolo, un moşulică simpatic, pe care avusesem tot timpul să-l admir cum tastează numai cu arătătorul mâinii drepte şi se opreşte după fiecare literă tastată să se uite la monitor, ca nu cumva să greşească. Aşa m-am prins şi eu cum se face că rămăsesem singurul care mai aştepta la el; ceilalţi ori plecaseră, ori muriseră de bătrâneţe şi-i luase dricu' fără să observ.

Mi-aruncă Bunicul Naţiunii o ocheadă prin nişte ochelari atât de zgâriaţi de parcă petrecuseră zece ani pe fundul mării, cu el cu tot, şi mă ia la raport, fără grabă: No, dragă?

(Paranteză 2 pentru cei neumblaţi prin Ardealul de nord: pe aici, "no" e semnul oral de punctuaţie cel mai cel, unicul şi fără de pereche. Nu deschizi ochii dimineaţa făr-un "no" când sună ceasul, începi şi închei orice frază cu el, la bucurie, la necaz, prima vorbă pe care-o înveţi şi ultima înainte să mori e tot "no". Am nişte prieteni secui care, beţi sau treji, sunt la fel de muţi: când ridică paharul, singura urare - şi perfect suficientă, indiferent de ocazie - e "no". Apoi, e vorba cea mai plină de semnificaţii din partea asta a ţării. Pur şi simplu exprimă orice - în funcţie de variaţiile de durată, intensitate, intonaţie ascendentă sau descendentă, ritm, inspiraţie şi expiraţie - după cum veţ' observa de-aici mai departe).

Văzând ce repede (vorba vine, că eram de vreo trei ore acolo) am ajuns să ne tragem reciproc de nodragi, şi mândru să-mi etalez talentele de sibian naturalizat în Cluj de peste 25 de ani, slobod şi eu un "no" şi-i povestesc de ce-am venit.
- No, să vedem, face, şi începe să găurească tastatura cu arătătorul, cam la viteza ritmului cardiac al unui mamut în hibernare. Dup-o juma' de eră glaciară, scapă pe nas:
- No! (pe româneşte "hopa!")
- No? (care-i baiu'?) mă-nteresez eu rezervat-politicos.
- Ai probleme, dragă, no!
- De care, no? începe să mă ia cu rece pe la spate (şi nodragi).

Îşi dă sprâncenele la o parte (eu crezusem că-i breton), mă priveşte prin telescoapele alea şi-mi expectorează o chestie complet neaşteptată:
- Îi bai cu asigurarea de sănătate, no!

(va urma, din păcate...)

Teleşchiopping

2011-02-04T01:22:00.005+01:00

M-apuc de comerţ, mo. Păi ce, decât ţiganii care s-or făcut romi şi-acu se face iar ţigani are voie să vinde chestii? Ia, uitaţi ce-are mandea, eftin şi bun, adaptat la condiţiile pieţii (adică în măsura în care asta-i piaţă şi astea-s condiţii, evident), Hai, că numai astea le mai am, şi-apoi plec şi io acasă. În Congo, după cum se-anunţă că bate vântul. Deci:

Articolu' 1: Bochelari "La vie en rose" de vedere pe timp de jale. Garantat o să vedeţ' altfel şi economia, şi finanţele, şi ratele bancare, şi perspectivele de viitor (asta dacă nu vă debranşează Electrica; în cazul ăla, oricât ţi-ar fi de roz lentilele, tot negru vezi. Ştiu eu ce vorbesc...). Acu, cu viitorul nu promit nimic. Aţi văzut la radio ce vrea Ministru' Mucii, Ioan sau Nelu, cum îi zice: să include totuşi meseria dă gîcitoare & previzionistă în nomenclator, cu obligativitatea despăgubirii financiare în caz că profeţia merge bules. Mă-ntreb şi eu, aşa, ca omu': da cu astrooloagele de pe sticlă, tot aşa? Că-mi prezise una, citind din ceva ziar, câştig la Loto, şi când colo era să mă calce pe zebră maşina gunoierilor. Deci îmi datorează reportul de-atunci încoace... De proorocii meteo, ce să mai zic? Noroc că nu-i retroactivă hotărârea asta, că n-are toate televiziunile din Europa atâţia bani....

A, să nu uit: bochelarii sunt asimetrici, tre' să fii atent ce comanzi. Dacă ţii cu dom'Băsescu, îţi iei cu lentila saşie pe stânga. Dacă cu Opoziţia, atunci pe dreapta. Dacă mai ţine careva cu liberalii, am şi cu ambele lentile saşii. Şi pentru cine continuă să vadă corect, are şi căluş bochelarii, neamule. Să nu zici că nu v-am zis.

Articolu' 2, o chestie absolut necesară de-acum încolo: ghidul supravieţuitorului în ţara din care pleacă doctorii. Are şi gaură de antrenament, şi mă gândisem să adaug şi o trusă de scule. Dar n-are sens, din moment ce te-nvăţ să te descurci c-o juma' de pălincă (anestezie orală), o lamă de ascuţitoare, un capsator şi două chibrituri. Pentru mai multe şanse de succesuri, se poate combina cu articolu' 1.

...cum adică, "la ce două chibrituri"? Păi ţi le pui în cruce la căpătâi înainte să-ncepi, deşteptule, că nu se ştie niciodată...

Articolu' 3: apropo de plecare, uite-o treabă fără de care cine pleacă din ţară e ultimu' căpşunar: mănuşi de meseriaş la toate cele. Nu mai dau descrieri, obiectele vorbeşte de la sine.

Articolu' 4, pentru cine nu pleacă din ţară şi vrea, totuş', să reuşeşte-n carieră: trusa de limbi la purtător, tip briceag elveţian. Lungi, late, subţiri, groase, netede sau aspre, care vrei să intri-n politică, mîncaţaş, tre' să-nveţi să umbli cu ele. Iţ ă must, vorba lu văru' Jardel, plecat în Anglia cu afaceri cu brăţări d-alea dă aur şi-ntors cu d-alea dă inox, legate cu lanţ. Primele 5 comenzi primesc un tub de lubrifiant, cadou dîn partea firmei. Gratis, că-i de furat.

Articolu ' 5, de sezon, dar-ar strechea în cine se mai sperie de încălzirea globală, şi isteria-n cine se uită la factura de gaz fără bochelari: banda autocolantă & termoizolantă cu fermoar. Io am pus-o în jurul garniturii de la uşa frigiderului - de-atunci nu mai îngheaţă mâncarea dinăuntru din cauza frigului din bucătărie. Ba, 'ntr-o noapte, am dormit cu familia înăuntru, că fermoarul are cursor pe ambele părţi.

Se poate aplica practic pe orice: de la prohabul nădragilor, în caz de pierderea nasturilor, până la gura lui C.V.Tudor, în caz de orice. Pentru anumite apariţii de la TV, avem bandă în diverse nuanţe de roşu. Pentru zâmbetul dlui Iliescu nu ne ajunge materialul.

În fine şi la urma urmei, ultimul articol de la extragerea asta, număru' 6, adică: maşina cu motor pe bază de apă. Îmi pare cu regret să vă spun, dar, ca orice maşină ieftină şi cu consum minim, şi asta e pentru cine-şi permite. Dacă n-ai în subordine măcar 20 de iobagi, datornici, naivi sau fraieri care-au cumpărat articolu' 1 şi le place buda asta de situaţie, stai dreacu' acasă, ori mergi pe bicicletă, ori rămâi la rabla ta cu carburant scumpit săptămânal. Sau încearcă articolu' 2: e clar că ai o problemă.

The way you screw the things you do

2011-01-26T09:50:00.002+01:00

..sau ceva pe-acolo cântau într-o vreme UB40. Azi, o mulţime de Iubi trecuţi de 40 îl iubeşte sincer pe preşedinte şi-i cântă despre screw.

Azi e ziua ceauşescului. De n-ar fi decedat subit (dar binevenit) în urma unei intoxicaţii masive cu plumb şi a unei scurte suferinţe care-a pus capăt uneia mai lungi (a noastră), azi ne uitam eventual la o oră de TV în plus, emisie specială, să ne vedem copiii defilând în frig, numai în cămăşile albe de poinier, cu cravatele roşii la gâturile subţiate de rahitism şi inaniţie, alcătuind pe gazonul stadioanelor, din corpurile lor anemice, mesaje gen "Ceauşescu-Pace", "Ceauşescu-PCR" şi alte cretineli. Şi toată ziua ar fi fost o măreaţă şi fierbinte odă (nu-i vorbă, Odă-i cântam şi noi la vremea noastră: O, dă-l dreacului. Aşa că grijă cu odele, dom'Bossescu, că multe din ele poate se-mplineşte).

Iar i-or pune fel de fel de bezmetici flori pe mormânt. Mă, dragilor, că sunteţi ca copiii mei, (cum zicea Leana cu oichii-n ţeava pistolului-mitralieră), dacă vi-s aşa de dragi, de ce nu mergeţi voi să le uraţi personally prinos de recunoştinţă, cald omagiu şi toate căcaturile alea cu care mi-aţi otrăvit copilăria? Hai, că pe banii statului v-ar asfalta nişte oameni de bine drumul pân-acolo; nici nu tre' să daţi vreo şpagă: a dat deja Partidul. Că de-aia avem cei mai bogaţi asfaltatori din Europa, şi asta la performanţa de a avea cele mai scurte asfaltări (mă bate gându' că cele mai multe s-au făcut ori de-a latul drumului, ori una peste alta, că altfel nu-mi explic...)

Apropo de ode care se-mplineşte: iaca, s-a-ntors muuuuult prea fericitul Anania de la pepiniera de sensibiloşi, bolnăvicioşi şi pretenţioşi români care este, de la o vreme încoace, clinica AKH din Viena. Fără succesuri, cum sunt sigur că i-ar fi dorit un anume neuron europarlamentar. Se pare că nu-i nimic de făcut. Nimic medical, adică. Probabil că urmează, cât de curând, Marele Interviu Final cu Şefu'.

...Deşi e posibil să fi dat ÎPS-ul pe la Viana de vreun medic român, plecat din ţară din cauza programului declarat al tutulor partidelor, adică exterminarea totală a ideii de om harnic şi cinstit care'-o poate duce bine din munca lui proprie. L-o fi recunoscut omu', zic, pe părintele securist şi i-o fi zis: te văd, moşule, om bătrân şi cu drag de Rai, că tare fain predicai de el în liturghiile matale; ia meri frumos acasă, nu mai sta pe-aici, că-i păcat de banii ăştia pierduţi, o mie de euro pe zi. Puteai să-i fi dat unui copil necăjit, c-aveţi destui pe-acolo, şi-n faţa Domnului sunt şi ei fix la fel de importanţi ca şi matale, dar mai lipsiţi de Jeep şi încălzire centrală. Las' că-i avea şi de-asta, cât de curând...

Apropo de plecaţi, duşi şi întorşi, închei (că mă duc şi io la o defilare cu O dă...) cu o pastilă făcută ieri pentru asociaţia Correspondances Citoyennes en Europe, care se ocupă cu studiul migraţiei europene,

http://correspondancescitoyennes.eu/, s-o ţineţi minte dacă vă vine-a mere.

A, şi ca să încep anul ăsta cu ceva mai serios, am demarat, la insistenţa membrilor imprudenţi şi inconştienţi ai fan-clubului meu, un alt blog,

http://graphite-illustrator.blogspot.com/.

Acolo, numai lucrări de grafician. Curioşii sunt bineveniţi.

Un nou succes al guvernului Boc: am trecut în 2011!

2011-01-03T21:30:00.016+01:00

Eu cred că o ţară care încearcă să prospere prin stabilirea de taxe mari este ca un om care , stând într-o găleată, încearcă să se ridice trăgând de mâner, zicea odată Winston Churchill. Se-aude, alo, tovarăşi, acolo sus, la Guvern? Normal că nu, pentru că Să zicem că eşti un idiot. Şi să zicem că eşti membru al Parlamentului. Dar asta înseamnă deja că mă repet. Asta o zicea Mark Twain, pe care ai noştri nu l-au citit, ocupaţi fiind să-l studieze pe Voltaire: În general, arta de a guverna constă în capacitatea de a lua câţi mai mulţi bani de la o parte de cetăţeni, pentru a o da altora.

... deci, măcar o dată, Guvernul şi-a respectat promisiunile: anul 2011 a început exact în secunda de după ce s-a terminat 2010. Păi vedeţi că se poate, măi, dragă, tovarăşi, chit că nu-i decât o chestie de dimensiuni metagalactice, nu o autostradă? Cine nu crede c-au fost totuşi punctuali are la dispoziţie emisiunile gen „dacă rezistaţi să revedeţi...”. Eu nici măcar să văd n-am rezistat. În rest, tot ce mă aşteptam: la urgenţă, oameni cu sarmaua-n gât, ca anu’ trecut, cu vagi reziduuri de sânge-n alcoolu’ din vene, tot ca anu’ trecut, ba până şi bancurile proaste, manelozaurii şi comicii reşapaţi, vulcanizaţi şi imens de penibili de la TV erau tot de anu’ trecut. Ba şi de anu’ viitor, mă tem.

Mă uit la ştiri în 31 decembrie. Zice: profesia de astrolog si cea de prezicător vor fi recunoscute oficial în 2011. Urmează, probabil, cea de analist politic, la fel de inexistentă ca şi astea. Nici nu-i mare diferenţă. Da’s curios: pe ce criterii se va oficializa treaba asta? Are codul CAEN un capitol pentru escrocherie? Se comasează prezicerea şi ghicitul cu loteria de stat şi emisiunile gen Ştii şi câştigăm? Da’ cu ce diplome te faci astrolog, că era mai demult un domn tare ameţit la ceva emisiune TV matinală; el se pretindea astrolog şi-i ziceau toţi „domnule profesor”. Care profesor, ţară de încuiaţi, care studii, care facultăţi? Astrologii de la televiziuni, ăştia ce CVuri au prezentat la angajare? Băi, noi habar n-avem în ce prezent trăim, şi ăştia vor să transforme „predicţia” viitorului prin tabloide de doi lei în ştiinţă oficial recunoscută! Că, dacă n-o declari ştiinţă, cum poţi să-i zici? Divertisment pe banii credulului? Nu te supăra, frate?

Ori poate vă gândiţ’ să atrageţi bani la stat impozitând activităţile brusc legalizate de astrologie şi predicţie, ghicit în palmă, tarot şi glob de cristal? Sau speraţ’ că mama Omida ori cumnata Pupăza, Mercedesa ori Baroneasa, adevăratele regine ale magiei şi descântecului de neamuri proaste şi moşi-strămoşi, or să stea cuminţi la coadă să-şi plătească impozitele?

Deci cre’ că mă apuc şi io de afaceri cu predicţiile. Ar trebui să meargă, într-o ţară de naivi care te votează după cât de frumos ştii să-i minţi. Care aflaţi unde se deschid primele facultăţi de astrologie, predicţii, profeţii, proorociri şi alte matrapazlâcuri, daţi o veste, să mă-nscriu.

Una caldă de tot: ministrul muncii, Botiş (nu se ştie exact care, Ioan sau Nelu), manevrând imprudent nişte petarde în noaptea de An Nou, a suferit un accident în urma căruia capul i-a fost complet desprins de trunchi. Organul nu a fost recuperat deocamdată, dar medicii ne-au asigurat că nu va fi nevoie să se numească alt ministru; domnul Botiş e la fel de funcţional ca înainte de accident, neavând afectat niciun organ vital.

Nu ne lasă-n Schengen nici anu’ ăsta. Cică avem probleme cu criminalitatea organizată. Greşit, domnu’ Schengen, complet greşit. Avem o problemă mare cu organizarea, noi, românii, şi asta de la Adam, Eva şi Aprozar încoace. Deci nu ne acuzaţi de crimă organizată. Intenţii serioase am avea noi, da’ nu suntem în stare, dreacu’, să ne organizăm. O fi şi asta o vocaţie...

Tot de anu’ ăsta, limita maximă admisibilă a alcoolemiei s-a stabilit la două unităţi internaţionale pentru bărbaţi şi una pentru femei. Asta-i discriminare, adică nevasta are voie să bea numa’ jumate cât bărba-su? Vrem emancipare, ţară de macho complexaţi care esteţi! ...Pe de altă parte, când vezi ce se scrie despre chestiile nocive la care duce băutura, zău că-ţi vine să te laşi. De citit.

Mi-a plăcut, din anul care a trecut, Catalogul capitaliştilor editat de Financiarul. Spre deosebire de anterioarele clasamente şi topuri croşetate de Forbes şi Capital, ăsta-i are şi pe datornici şi rău-platnici. Chemical Brothers Micula (European Drinks, National TV), conduc detaşat cu 60 de milioane de euro, Dinu Patriciu: 309.535 euro, Zoltan Teszari (RDS, RCS, Digi): 425.822 euro, Adrian Sârbu 2.389.573 euro!!! Asta era în trimestrul III; între timp s-or mai fi adunat datoriile, că e de unde.

Măi vere, da’ să-i fi luat pe ăştia la purecat, nu mai trebuia muls banu’ de la pensionari, mame, copii, persoane cu handicap şi uite-aşa şi hop şi-aşa. Ieşeam şi din criză, poate aveam şi autostrăzi să fugim cu toţii-n Vest, ne băteam pe burtă cu domnu’ Şenghen şi ni s-ar fi întors, Doamne fereşte, ţiganii înapoi... Noroc că n-o să se întâmple-n vecii Vestului treaba asta, pentru că barosanii şi-au cumpărat Justiţie şi-au făcut-o bordel, şi-au cumpărat Parlament, Senat, Guvern şi da, domnu’ Băsescu, chiar şi preşedinte. Toată asprimea, revolta şi severitatea de faţadă sunt ca să nu se prindă bizonu’ că de furat se fură în grup şi toţi se sprijină unu’ pe altu’. Păi câţi ani de neplată îţi trebuie ca să acumulezi datorii de 60 de milioane de euro? Când pe unu’ ca mine îl hărţuieşte Administraţia financiară pentru un rahat de 200 de lei neplătiţi la vreme? Ori Electrica care (cacofonie intenţionată, mo!) mă deconectează pentru 43 de lei la o factură? Apropo, cine caută pe net organizarea furnizării electrice la nivel naţional are ce vedea: vreo cinci producători de curent în ţară (deşi era ok şi numa’ cu unul singur, că doar sârmele au rămas aceleaşi de când s-a făcut reţeaua) şi în jur (şi chiar că-njur) de 30 (triizăci!!!) de furnizori/distribuitori. Adică care va’s’zică căpuşele care parazitează firu’ de pe o adresă de mail, eventual, şi-un cont în bancă, şi care scumpesc curentul vânzându-l fictiv unul altuia şi în final nouă, că de-aia avem cel mai scump curent din Europa post-glaciară.

Eh, bucuroşi le-om duce toate, cincinalu’n patru ani jumate, nu? Ma gândesc să cer de la Guvernu’ să reducă nu doar concediul de creştere şi îngrijire a copilului, ci şi durata sarcinii - la trei luni, cum zicea Academia Caţavencu. Să dea Şăfu’ un decret să se salte peste grădiniţă, să se înceapă şcoala la trei ani, bacu’ să se dea la 8-9, facultatea terminată la 12, doctorat la 15. Uite-aşa am avea o şansă ca peste vreo dooj’ de ani să ne conducă nişte oameni competenţi...

Bilanţ la sfârşit de an, mo!

2010-12-28T01:21:00.003+01:00

...cică 'ntr-o sară, cum sta Măria cu ochii beliţi în telenovele, ce se gândeşte Ion: mă, hai să fiu io om o dată, fac şi-un lucru bun şi-o scap pe fomee de-o grijă.

Ia el scăunelu', găleata, o ţigară şi hai la grajd să mulgă vaca.

Aia, proastă, ca vaca, de, nu-l prea cunoştea, că n-aveau acelaşi traseu peste zi. Se uită o dată scurt şi chiorâş la el, după care-l ignoră regeşte. Ochii-n tavan, ca Măria-n teveu, şi dă-i şi rumegă.

Pune Ion scăunelu' jos la coada vacii, găleata sub uger, el pe scăunel, şi s-apucă de muls. Vaca, cu coada ochiului, ia mira de ochire, direcţia, azimutul, face ea nişte calcule de care ştiu vacile să facă, şi-şi înfige un picior gata copitat în găleata pe sfert plină.

Suduie Ion vreo două minute, caută un capăt de sfoară, leagă piciorul vacii de ţăruşul despărţiturii (deşi era singura lor vacă, o ţineau în separeu, să se simtă şi ea băgată în seamă, na) şi reia procedura de extragerea laptelui din vacă. Nu pentru mult timp; vaca mai avea picioare libere, dintre care unu' tocmai de celalaltă parte a cozii. Şi-a găleţii, of course. O mişcare inteligentă (pentru o vacă, vreau să zic), şi iaca găleata răsturnată, laptele pe jos, Ion în toţi dracii şi vaca în culmea fericirii.

Suduie Ion înc-o repriză - fără să repete ce zisese în prima, că-şi extinsese şi el vocabularul tot citind ziare cu femei dezbrăcate - îndreaptă găleata, întinde mâna dup-un capăt de sârmă şi priponeşte şi celălalt picior al fiarei de cealaltă parte a separeului, crăcănând vaca precum o capră de tăiat lemne. Aprinde ţigara, încălcând cu bună ştiinţă un kil de reguli de convieţuire cu vaca, materialul lemnos din grajd, paiele inflamabile, râul, ramul, premierul, preşedintele şi restu' lumii, şi se reapucă de muls.

După cum v-aţi prins deja, una din extremităţile vacii se numeşte coadă. S-a prins şi Ion, după ce i-au trecut stelele verzi din faţa ochilor şi două treimi din calendarul ortodox printre dinţi. Cine-a încasat vreodată o coadă de vacă peste ochi ştie ce vreau să spun. Ok, ochiu' vânăt, portretul condimentat cu bălegar, ţigara-n găleată, vaca privind şmecher peste umăr.

This is war! face Ion în gându' lui. Se cocoaţă pe scăunel, cu gând să lege coada vacii de grinda de sub acoperiş. C-o mână ţine coada vacii-n sus, cu cealaltă se caută prin buzunare. Sârmă, ioc. Sfoară, la fel. Pe când să termine de pomenit ultimul sfert de calendar, şi-aminteşte de cureaua de la pantaloni. Bun. Cu mâna liberă o scoate de la brâu, îi face-o buclă-n jurul cozii şi se întinde-n sus spre grindă, să-i arate animalului în ce constă superioritatea lui Homo sapiens. Nădragii lui Sapiens, rămaşi fără ancorare în meandrele concretului, o iau la vale.

Ei, dragii moşului, în momentul ăsta îşi face intrarea Măria, nedumerită că unde-i stă omu' atâta vreme. Ia încercaţi să vă imaginaţi tabloul aşa cum îl vede ea: vaca cu coada-n sus, Ion pe scăunel la dosu' ei, cu nădragii-n vine.

-Tulai, mă Ioane, da' ce drac faci cu vaca? chirăie, deja văzându-se în rol principal la ştirile alea tari, de la ora 17. Da' Ion, amărât:

- Auzi fă, dacă-ţi zic c-o mulg, mă crezi?

Ce legătură cu bilanţu', vreţ' să-ntrebaţ'?

Simplu: aşa mi-a mers mie tot anul ăsta în interacţiunea cu instituţiile statului. Român.

Hai, s-aveţ' un an mai bun. Decât ăsta de-acu', nu decât 2012.

Schizoelectrica Blues. Loazele câştigătoare.

2010-12-21T13:52:00.003+01:00

Am impresia, citind comentariile şi aprecierile la adresa îndemânării mele de povestitor, scenarist, etc., că cel puţin o parte dintre voi presupune că ce povestesc eu pe-aici e inventat, rezultatul fanteziei mele unice, debordante şi geniale. Regret (şi am toate motivele pentru asta), dar nu-i aşa. Toate cele povestite sunt întâmplări reale, aventuri şi păţanii ale unui român în ţara lui. Ce-i drept, le mai înfloresc eu, transform nişte imbecili în personaje, le înfrumuseţez vorba şi vocabularul şi le dau un farmec la care nici n-ar putea visa. În rest însă, tot ce vă spun eu pe-aici chiar se întâmplă. Şi cu Registrul Comerţului, şi cu Finanţele, şi cu alte aberaţii care în scumpa noastră patrie sun deja banalitate. Dac-aş inventat ce scriu, m-aş scoate basma curată, învingător în toate cele, ceea ce nu e cazul. De data asta chiar am luat-o peste bot.

Deci, ieri mă prezint din nou la casierie. N-am trimis încă nimic la şefimea electrică, pentru că vreau să-mi plătesc şi factura pe noiembrie, să fiu în ordine. M-aşez la capătul dinspre stradă al unei cozi de cel puţin 20 de nefericiţi şi până-mi vine rândul apuc să citesc juma' de carte (nu merg niciodată nepregătit la chestii d-astea). La ghişeu, tot mâţa de la naftalină. În aceeaşi postură, cu aceleaşi haine. Nu mă şochez, mi se-ntâmplă şi mie să uit acelaşi tricou câte-o săptămână, da' mă bate gândul că face cumva parte din mobilier. O scot ăştia din priză seara, sau o lasă pornită şi peste noapte? Doar eu plătesc curentul, nu?

- Săr'na, fac, şi-mi spun datele. Se uită iar, lung, pe monitor şi-mi arată un canin:
- Sunteţi deconectat. V-am mai spus.
- Vă pare bine? mă-nteresez eu (n-am canini de calibrul ăla, aşa că nici nu-ncerc). Mie-mi merge curentul tot înainte. Nu v-am mai spus?
- Tre' să plătiţi, punctează, scurt şi tare.
- De-aia sunt aici, mă arăt eu de acord. Să ştiţi că nu mă lasă conştiinţa să dorm noaptea, şi ziua n-am vreme.
... v-am zis că ăştia n-au umor? ah, ok, nu mai insist.
- Deci, reconectarea şi deconectarea, susură ea, vizibil îmblânzită. Păcat că n-are cum să dureze, pen' că am veşti proaspete, pe care i le şi servesc:
- Nu, doar ultima factură, mă hlizesc ca un elev bucuros că i-a picat întrebarea la care ştie răspunsul.
- Da' tre' şi reconectarea, îmi trage două apostrofuri dintr-o suflare.
- Tre', nu tre', acu' mă-nteresează factura (te-am tăiat! trei apostrofuri!)
Oftează din greu, gen "da' înceţi la minte mai sunteţi voi, ăştia", îmi eliberează chitanţa, ia banii. Şi tot nu se lasă.
- Da' să ştiţi că tre' să vorbiţi cu şefa, că poa' s-aveţi probleme (tot trei. Joacă tare).
- Pă' vorbesc, dacă tre', numa să-mi ziceţi un' dau de ea, al'fel nu mă descurc (patru! eat this!)

Mă-ndrumă din vorbe, cu o lejeră urmă de frustrare, spre ghişeul şefei de tură. Un mamifer mic şi rău, genul de pekinez care te muşcă de gleznă fără avertisment. Îi spun care-i treaba, se uită pe monitor (cre' că ăştia, dacă nu adorm şi-acasă privind la un monitor, se visează noaptea cu ochii-n sticlă, plănuind răutăciuni pentru noi, ăştialalţii) şi mă mârâie scurt.
- Sunteţi deconectat.
- Ba nu-s, doamnă, nu mă las eu. În afară de-o siguranţă defectă, pe care am rezolvat-o, n-am probleme cu curentul.
- Aici apare că sunteţi.
- Şi dacă dintr-o întâmplare vă apare acolo că-s mort, n-are importanţă că stăm de vorbă, eu tot mort rămân, nu?
(Are şi mai puţin umor decât subalterna. Cam 5,328% din cât ar avea un pui congelat).
- Domnu', n-are rost să discutăm. Pentru neplata facturii din septembrie sunteţi deconectat. Tre' să plătiţi.
- Păi acum sunt la zi cu toate plăţile, şi deconectarea aia de care tot spuneţi n-a avut loc ; de ce-aş plăti-o, că n-am comandat-o?

Şi-acum vine bomba număru' unu. Se uită la mine ca la unu' deja mort - că tot am adus vorba - şi scuipă scurt, în timp ce notează într-un registru, de pe facturile pe care i le-am arătat, numele şi adresa.
- Degeaba sunteţi la zi acum. În noiembrie a fost emis un avertisment şi în 13 decembrie aţi fost deconectat.
Doamne, e surdă! Sau autistă. Poate şi asta e o condiţie de angajare. Sau de avansare.
- N-am fost, doamnă, decât în evidenţele dumneavoastră fictive. Nici acum nu sunt.

...Şi bomba număru' doi.
- O să fiţi, domnu'. Mâine vine angajatu' şi vă sigilează contorul, îl dă jos şi rămâneţi deconectat până când plătiţi, şi după aia până când ajunge echipa de reconectare.
Nu-mi vine să cred: cucoana mă ia la şantaj, verde-n faţă. Uite, de-aia e şefă în timp ce altele sunt doar casiere. Sau clienţi. E prima oară în viaţa mea când regret că nu-mi pot trimite soţia şi copiii undeva la lumină, căldură şi curent până rezolv treaba asta, c-aş merge bucuros până-n pânzele albe. Dar am promis acasă că nu fac gură mare. Oricum, se pare că nici n-am cu cine. Unde să faci tărăboi? Care televiziune sau ziar s-ar interesa de aşa ceva, dacă nu apar silicoane sau scandaluri cu sex în grup?

Întreb, ca să fiu sigur: - Deci dumneavoastră îmi spuneţi acum că am de plătit o deconectare care n-a avut loc, plus o reconectare care nu va avea loc, pentru că dacă nu, chiar o să aibă loc. Am înţeles bine?

Nu mai pierde vremea cu fineţuri, îmi lansează scurt şi direct în freză bomba numărul trei.
- Dacă nu plătiţi vă deconectăm.
Pe scurt şi în clar, dacă vrei război de uzură, te priveşte. Noi avem timp, avem chef, avem răbdare, şi orice-ai face tot la mâna noastră ajungi. N-avem argumente, dar pârghiile de forţă sunt în mâna noastră şi, orice-ai face tu, tot sistemul câştigă, fraiere.

Şi gata, asta a fost. Nu vă povestesc senzaţia aia de înfrângere, de amăreală în fundul gâtului, de-ţi vine să îngropi lumea în fiere. Cui n-a trăit-o i-o spui degeaba, şi cine a experimentat-o n-are nevoie de explicaţii, şi nici să i-o aminteşti.

Plătesc 140 şi ceva, deconectare, reconectare. Mă simt deconectat. Relaxat. Reconectat.
Ies. Faţada sediului Electrica din Cluj e plină de beculeţe care ard, ziua-n amiaza mare.

Aici sunt banii dumneavoastră.

Schizoelectrica Blues. Autodenunţ

2010-12-17T18:58:00.003+01:00

...pentru că, dacă v-aţi închipuit că trece anu' ăsta fără să mai păţesc eu ceva, atunci se cheamă că v-aţi băgat deştele-n ochi pân' la cot. Nu vă condamn, că la fel am făcut şi eu. Până ieri.

De fapt, luni, 13 decembrie, a început povestea. Pe la vreo 11 jumate mi se stinge tot prin casă. Becuri, prize, TeVeu, calculator, frigider, tot, ce mai. Petrec un sfert de oră instructiv-educativ luând, cu lanterna-n dinţi, toate cele patru siguranţe din panoul electric, verificând şi binecuvântând în surdină, ca popa. Nimic. Nici siguranţe arse, da' nici lumină - Nu-i lumină nicării, zice Grigore Leşe. De unde-o fi ştiut?

Concluzia - normală, în altă ţară: pană de curent. Mă duc la cursuri, că m-aştepta lume. Mă-ntorc pe la vreo două jumate. Tot beznă, da' vecinii aveau di tăti. Mă rog, de slană şi cârnaţi n-am întrebat, numa' de curent. Aveau.

Dau să caut pe net un număr de telefon de la Electrica. Nimic, evident. Calculatorul merge mai bine cu curent, decât fără. Al meu era fără. Mă duc la preş-ul de bloc să-l întreb dacă ştie vreun număr. Nu ştie. Mă-ntreabă "da' la siguranţa generală te-ai uitat?"
- Care? fac eu. Aia pe tot blocul n-are cum fi arsă.
- Nu, măi, sunt siguranţe exterioare pentru fiecare apartament în parte.
Apare şi administratorul. Mergem la panoul de siguranţe. A mea era deşurubată şi pusă pe un pervaz. Îl binecuvântez de toate rudele de gradul I pe cretinul care se joacă la siguranţe. O înşurubez la loc. Am curent.
- Eşti în întârziere de plată? zice preş-ul.
- Habar n-am, da' mă duc să întreb, fac eu.

Şi mă duc. Ieri. Că la mine salariul trece doar în tranzit spre alte locaţii. La Electrica dau, ca de obicei, de o casieră uitată acolo de prin vremea războiului de independenţă. Mă anunţ, mândru, că vreau să plătesc nişte facturi mai vechi. Nu c-aş vrea neapărat. Cred că niciunul din cei care plătesc n-o fac de bună voie.
Se uită în monitor. Lung. Probabil încă învaţă să citească. Apoi, către mine, cu aerul ăla satisfăcut, de mâţă hibernată într-un sertar cu naftalină timp de 500 de ani, gen "haţ, te-am prins": - Sunteţi debranşat. Din data de 13.
Flutur din gene către ea: - Zău? N-am băgat de seamă. Şi azi e 16, deci bănuiesc că m-aş fi prins dacă rămâneam trei zile pe-ntuneric.
- Aveţi curent? îi ies ei ochii prin ochelari.
- Am, dară, mă fălesc eu. Ba şi gaze (de tensiune, colici şi migrene nu-i mai zic).
- Nu se poate, îi iese la suprafaţă sfânta indignare proletară. La noi figuraţi ca debranşat. N-aţi mai plătit de patru luni.
- Asta cu guvernul tre' discutat, o consolez eu. Nenorociţii aruncă banii pe iluminatul de Crăciun, şi salariul meu e în moarte clinică.
- Dar cineva v-a debranşat! intră ea în fibrilaţie.
- Eh, o fi uitat, că pe la mine n-a ajuns, mă prefac eu îngrijorat. (Las' să-l curenteze pe imbecil, că merită). Eu venisem să plătesc facturile mai vechi, că la cea mai recentă tre' s-aştept să se-nvechească. Numa alea vechi devin interesante.
Normal că-mi ignoră complimentul mascat la adresa vechiturilor.
- Tre' să plătiţi taxa de reconectare, mârâie. Sau toarce, e greu de spus. Mai întâi taxa, şi după aia facturile.

- Păi cum vă spuneam, eu curent am, aşa că de ce ar trebui să mă consider debranşat? gânguresc eu.

Trece o şefă. Sfinxul de la casierie se întoarce spre ea: - Şefa, domnul e debranşat şi nu vrea să plătească reconectarea.
Între timp, lumea de la patru cozi făcuse linişte. Timp de câteva minute bătusem Ştirile de la ora 5 la capitolul audienţă.
- Las' că vine el să plătească, face Şefa, apoi mă vede şi se prinde că eu sunt duşmanul naţiunii şi mă ia la lătrat: - Di ce nu vreţi să plătiţi?
- N-am zis că nu vreau, îi zâmbesc cât pot eu mai inocent, dar acum ideea colegei dumneavostra mi se pare din ce în ce mai bună. Chiar, de ce-aş plăti taxa aia cât timp nu sunt deconectat? Sau tre' să plătesc mai întâi deconectarea, să vină careva să-mi taie firele, şi abia apoi să vin să plătesc reconectarea? Sau să scriu mai întâi o cerere de deconectare?

... Clar, n-are umor. Probabil ăsta e unul din criteriile obligatorii de angajare. Şi-am mai făcut-o şi "colega" subalternei. Crimă. Urmează pedeapsa.
- Domnu', noi n-avem vreme de de-astea. Sunteţi deconectat şi punct. La noi aşa apare.

Cum s-ar zice, aşa spune calculatoriul, realitatea mai ducă-se naibii.

- Da' de unde ştiţi, că n-aţi fost la mine să verificaţi? încep eu tactica de învăluire. Aţi putea la fel de bine să mă declaraţi mort, deşi stăm de vorbă, doar pentru că aşa vă apare pe monitor. Păi aşa puteţi să vă jucaţi oricând la calculator, să declaraţi pe oricine "deconectat" şi să-l puneţi la plată. Pe de altă parte, omu' pe care l-aţi fi trimis mi-ar fi sunat la uşă, m-ar fi anunţat că cu regret sunteţi obligaţi să mă deconectaţi, mi-ar fi sigilat tabloul electric şi mi-ar fi spus să vin încoace cu... cât ziceţi că-i taxa aia?

Glorie & victorie. Harpia se ambalează.
- Păi sunt vreo 70 de lei deconectarea, domnu', şi reconectarea la fel. Şi nu cred că vine careva să vă sigileze nimic. Eventual vă scoate siguranţa.

Gata, ăsta-i momentul meu de extaz. M-apuc să râd în gura mare. Toată lumea tace şi cască ochii şi urechile.
- Ha, haaaaaaaa! Adică îmi intră în bloc unu' care nici măcar nu sună la interfon la mine, se furişează la tabloul electric, scoate siguranţa şi pleacă fără să mă anunţe ce-a făcut, şi dumneavoastră numiţi asta "procedura de deconectare şi reconectare" şi vreţi 140 de lei pentru o "procedură" pe care o poate executa orice imbecil care a văzut vreodată o siguranţă fuzibilă? Chiar dacă am întârzieri de plată, tre' să admiteţi că asta nu-i profesionalism, "doamna". E comedie de amatori!

...şi dă-i şi râzi. La asta mă pricep. Am fost actor şi clown, ce naiba!

Casierei i s-au aburit ochelarii, iar Şefa e-n pragul unui colaps nervos.
- Dacă nu plătiţi taxa de reconectare nu vă mai emitem facturi, încearcă o ieşire onorabilă.
- Şi asta-i de rău? contrez eu. Că mie mi se pare de bine. Adică , eu nu mai plătesc, că n-am facturi, da' cum o să justificaţi consumul de curent din treişpe şi pân la anu' dacă eu sunt oficial deconectat? Şi cine-l plăteşte, dacă eu nici nu exist în evidenţe? Poate doamnele şi domnii care stau acum la cozile vecine?

Normal, doamnele şi domnii bombăne că nu, nici vorbă. Îi înţeleg: nici eu n-aş plăti. Şefa se umflă ca-n reclamele la drojdia de pus în aluatul de cozonaci.

- Nu aşa se pune problema. Nu plătiţi, nu vă reconectăm. Şi mai sunt şi alte feluri de a rezolva.
- Oh, sunt convins. Uitaţi numărul meu de telefon, adresa o aveţi deja. Dacă vine, totuţi, omu' ăla care umblă la siguranţe, anunţaţi-mă din timp, să-l aştept cu doi-trei reporteri. O să ne distrăm. Până atunci, dacă doriţi să mă împiedicaţi să-mi plătesc facturile restante, vă rog să o faceţi în scris, sau să vă anunţaţi Şefa (aia mare, mă gândesc că tre' să fie cineva în vârful întregii şandramale) că doresc o audienţă. Oricum, am de gând să scriu o scrisoare deschisă conducerii Electrica despre procedurile folosite. Şi, dacă va trebui să plătesc, măcar să ne distrăm de banii ăia, ce ziceţi?

Nu zice nimic. Îi face semn casierei să-mi accepte plata facturilor. Le salut politicos, cum mă ştiţi, şi plec.

Acu, mă gândesc să scriu repejor scrisoarea aia la Electrica, că nu ştiu cât m-o ţine siguranţa sau când apare călăul.

Azi la prânz, când am început să scriu, m-am uitat la ceas. Era 12.48 şi afară, pe stradă, becurile de pe stâlpi ardeau în prostie, nevinovate.

Cenaclul Freacăra Portocalie. Omagiu

2010-12-10T16:58:00.000+01:00

Poeta de renume mondial, savant, om politic, eternă sursă de lumină şi inspiraţie pentru ling... ăăă, oameni ai muncii din politică, economie, industrie, agricultură şi nu numai, eroină şi mamă a naţiunii, ne-a fericit săptămâna asta cu o înaltă mostră de talent din imensul rezervor intelectual pe care l-a pus neprecupeţit în slujba patriei.

Citez pentru posteritate, Wiki şi Guinness Book:

Nu contează cât de lung ai tocul,

important e cât de mult munceşti.

Spiritul lui Florian Pittiş, revenit pentru câteva obiecţii legate de aşa-zisa acurateţe a redării versurilor, a fost declarat persona non grata la toate şedinţele de spiritism din ţară, timp de un an.

Un neobrăzat, duşman laş al poporului care se ascunde sub pseudonime ca Graphite, Graphitemaniac şi încă vreo câteva, a îndrăznit să obiecteze că tocurile sunt înalte sau scunde, nu lungi sau scurte. Forţele de ordine au intervenit prompt şi trădătorul de ţară se află în siguranţă şi pentru binele lui într-o instituţie de maximă securitate pentru a medita timp de zece ani la doctrina viitorului luminos al patriei în viziunea memorabilă a Geniului din Pleşcoi.

Oamenii muncii din artă şi cultură adresează pe această cale un fierbinte omagiu, declarându-se în unanimitate susţinători necondiţionaţi ai măreţei viziuni a Partidului, în frunte cu secretarul său general, tovarăşa Elena.

Dormi liniştit, româââââne (pe muzica imnului naţional, în ovaţii şi aplauze prelungite). Partidul face poezii pentru tine.

Că caţi, că nu caţi, vremea cătatului trece

2010-12-07T17:52:00.001+01:00

...că până la urmă tot au copt-o. Atâta au dat-o la întors, până s-a ars pe toate părţile.

Adică, după ce se anunţă stabilizarea concediului pentru creşterea copilului la doi ani, adică aşa cum era şi înainte (da de ce-aţi mai consumat, mo, o săptămână de discuţii, plus bani, curent, haleală, alte resurse şi nervii noştri pe deasupra? numai de dragul încă unui exemplu al eficienţei voastre de deficienţi?), pac, vine Băsescu şi zice că totuşi tre' reducere la un an. Ca ce chestie, în virtutea cărei competenţe şi priceperi, după consultaţii temeinice cu cine, asta nu se-ntreabă nimeni.

Ba mai sare şi pahidermul de Ioan-Nelu Botiş (Ioan sau Nelu, nu se ştie sigur care din ei, complimente naşilor, fără număr, fără număr) de pe colacul scaunului de toaletă de Ministru al Muncii (şi ce faţă & aspect de om cinstit care şi-a construit destinul prin munca proprie, mamă, mamă, ascundeţi copiii să nu ia exemplu), că tre rediscutată chestiunea, că recuperări de bani (acu' ştiu de cine-mi aduce aminte figura lui deschisă şi intelectualizată - cred că ceva film cultural ucrainean era), că bugetu', că care-i avantajul la doi ani de concediu, că căutăm şi alte soluţii. Să nu rămână locurile de muncă neocupate.

Păi bine, supradotaţilor, - mă bag eu - atunci când o femeie angajată intră în concediu pe doi ani, nu este automat angajat un înlocuitor pe durată limitată? Că eu asta am tot văzut. Şi-atunci care locuri nu se ocupă, în afară de alea blocate de Ministrul Muncii (Ioan sau Nelu, că-mi tot uit), ca de exemplu la grădiniţele unde s-a pensionat bucătăreasa, de-au rămas copiii fără mâncare şi cu postul blocat? Sau atâtea posturi de pedagog, psiholog, consilier, logoped în întreg sistemul de învăţământ, ocupate fictiv şi ţinute blocate, adică rezervate pentru nişte directoare care nu practică, că nu ştiu, şi inaccesibile persoanelor competente care dau anual examene degeaba?

Eh, dragii Moşului, până la urmă a rămas arsă, cum ziceam. Care ai copii, mo, să-ţi fie de bine, te-ai scos la doi ani, da' statul tot nu rămâne în pagubă.Care ai de gând să naşti la anu', te-ai făcut de-un concediu de 12 luni şi gata. A, ba poţi să-l prelungeşti, fără plată. Sau să te întorci la locul de muncă pe care o să-l găseşti ocupat, lăsându-ţi copilul la creşele care încă nu s-au construit, sau cu o bonă acreditată care încă nu va fi primit acreditarea.

Oricum va fi, închinaţi, odată cu mine, câte-un scutec (bine) umplut în sănătatea Ministrului Muncii (că Ioan, că Nelu, că care vreţi, n-are importanţă; e tot un nimeni cu greutate)!

Ucenicii prăjitori

2010-12-05T13:39:00.004+01:00

...pentru că, ori de câte ori se lasă cu abracadavre, tot cine nu trebuie se trezeşte fript. Poate că, inerţi, vegetativi, habarnişti şi hibernişti cum suntem, deja nu ne mai afectează; cam ca stimularea electrică la o broască moartă.

Da' totuşi, din când în când, parcă eu, unul, mi-aş pune nişte întrebări - nu c-ar interesa pe cineva răspunsurile - despre motive şi rezultate. Azi, duminică, se pune pe tapetul bugetar al infantililor care ne conduc, pentru ultima oară, cestiunea înjumătăţirii concediului pentru îngrijirea copilului, de dragul, atenţie, REDUCERII DEFICITULUI BUGETAR ! ! ! ! !

Păi cum să nu te întrebi, de exemplu, cu gândul la ultimii doi-trei ani: aţi băgat, bă, impozit forfetar, TVA mărit, accize, taxe, pensionare mai târziu, concedieri la normă, salarii la treisfert, aţi mâncat până şi alocaţiile copiilor noştri, plus alte atâtea hocus-bocusuri....

....... ŞI UNDE-S REZULTATELE ?

De ce nu s-au văzut la buget ditamai sumele pe care ziceaţi că le recuperaţi? Unde sunt banii ăia mulţi câştigaţi prin reducerile salariale? Ce rapoarte confirmă că măsurile alea au dat rezultate, ce calcule s-au făcut publice pentru a justifica austeritatea impusă de voi doar pentru noi ?

Dacă tot n-aţi răspuns, mă gândesc să-mi răspund singur, până m-o contrazice careva: cu banii ăia - care, evident, s-au economisit undeva - s-au astupat găuri ale furturilor comise de Putere şi Opoziţie (că doar n-oţi crede că ăilalţi sunt mai cinstiţi! Neee, stau la rând ca marinarii la bordelul c-o singură angajată disponibilă şi-aşteaptă: stai aici şi ai răbdare, că după ce ies eu intri tu); necazul ar fi că găurile-s mari şi multe, de curs curge ca din furtun, iar completarea se face cu picătura, că doar n-o să luăm de la ai noştri!

Uite-aşa, pensiile neobrăzaţilor nu se reduc, salariile nesimţite nici atât - sau, eventual, de prin 2013 - în timp ce legile de tăiere din banul amărâtului intră în vigoare imediat - ba, în curând, şi retroactiv, când n-or mai rămâne alte surse. Totul, pentru ca ei să poată fura mai departe.

Evident, pentru public e muuuuuuuult mai importantă cocoţarea Elenei Udrea în fruntea fără minte a PDLului bucureştean (Roberta Anastase a cotcodăcit chiar un memorabil "am venit la Bucureşti să luăm lumină" care depăşeşte în materie de pupincurism tot ce-am auzit până acum. Aveţi o singură scuză, madam: pentru o minte aflată în eclipsă permanentă e posibil ca luciul unei coafuri blonde să fie confundat cu o sursă de lumină), mai importantă deci decât avertismentele economiştilor, banii folosiţi nejustificat care trebuie returnaţi la UE (41,7 milioane de euro, de exemplu, pentru agricultură), cota alarmantă a şomajului printre tineri, numărul insuficient de creşe şi grădiniţe, starea drumurilor, a spitalelor şi mă opresc aici, înainte de-un infarct.

De câteva zile se discută (se, adică fără a asculta persoane direct implicate) despre scurtarea concediului de creştere a copiilor. Tot în numele echilibrării bugetare, evident, adică pentru perpetuarea furtului.

N-am văzut un psiholog invitat - la niciun post TV - să vorbească despre impactul unei atare decizii asupra copiilor. S-a bătut apa-n piuă despre buget, economii, pe alocuri chiar despre mamele care ar vrea să reia lucrul, că primesc adaosuri de salariu. Unde să muncească, băi, pierduţi în ceaţă, dacă mai trebuie eliberate prin concediere 15.000 de locuri de muncă bugetare? Ah, la privat! La ăia pe care i-aţi descurajat cu accize, taxe şi impozite... Aud comparaţii între noi şi ţările UE şi mă ia cu greţuri: aşa ne compara Petre Roman acum 15 ani, că e firesc să ne aliniem la preţurile UE - fără să zică, evident, nimic despre salarii. Mergem cu turma, că turma ştie drumul. Noi, adică, cei conduşi, nu guvernanţii, băi, fraiere, că n-ai înţeles nimic despre democraţie, marş la muncă, fă, şi descurcă-te cu plodu', că nu cu primul-ministru l-ai făcut, să-i poarte el de grijă, grijania voastră de leneşi, că numa ne bateţi la cap cu reforme şi facilităţi, de nici să fure-n linişte nu mai poate parlamentaru', că de dormit nici nu mai zic, la ce gălăgie e-n sală.

Deci copiii sunt undeva la coada priorităţilor, mult după câştigul imediat al kondukatorilor. În al doilea an de viaţă, în care ar trebui să achiziţioneze deprinderi de bază, decisive pentru evoluţia lor ulterioară, vor pune doar bazele unei viitoare depresii, cu rădăcini în neglijarea de către mame, în tratamentul incompetent administrat de bonele ad-hoc şi în stressul părinţilor cocoşaţi de muncă şi taxe. Da' cui îi pasă, la urma urmei, în afară de cei direct implicaţi? Partidul vrea bani, îi dăm bani, cu recunoştinţă că nu doarme noaptea de grija noastră. Că de-aia doarme ziua, în şedinte...

Pe când şi-or face efectul măsurile astea, vor avea ei, deja, guvernanţii, alte soluţii, ca de exemplu vânzarea copiilor către UE, ca s-o ducă măcar acolo mai bine şi ei, săracii (şi, în contul ăsta mai punem şi ştergerea amiabilă a unor datorii financiare).

Mă-ntreb şi vă-ntreb o ultimă dată, iubiţi şi stimaţi conducători, genii unice, surse de lumină, marinari şi cârmaci: bă, n-ar fi mai simplu să vă opriţi, naibii, din furat?

Breaking News: Aflu, azi, duminică 5 decembrie, ora 21, că s-a decis, în fine, rămânerea la concediul de 2 ani. Să fie asta o victorie a democraţiei? a bunului simţ? a poporului? Îndoi-m-aş.
Mai degrabă aş paria pe o strategie, ca aia cu salariile: încă de prin vară mi-au spus o mulţime de cunoscuţi "bă, nu mai vreau spor de salariu de 50%; mi-ar fi de-ajuns să-mi dea cât aveam anu' trecut pe vremea asta, adică ăia 25% înapoi...". Dacă în 2011 om primi 15% în plus, deja vor plânge mulţi cu lacrimi de recunoştinţă, că ce bun îi tătucu' naţiunii şi profetul lui, Boc.
Prin urmare, ia-le mult, dă-le înapoi câte puţin, şi-ţi vor cânta imnuri cum le cântă acum comuniştilor.
...sau ce, credeaţi că s-au hotărât să se oprească din furat ???

Ultima oră: luni, de Moş Nick, încă se mai discută: rămâne la doi ani, se scurtează la un an, se reduce alocaţia, nimeni nu ştie nimic, că de-aia i-aţi votat. Dacă ştiau ceva, cât de cât, stăteau acasă. Apoi, iaca burtieră pe Realitatea: Băsescu şi Botiş vor concediu de un an.
Măi dragă, domnilor, scuzaţi expresia, da' io n-am nimic împotrivă. Luaţi-vă frumos concediu un an, că aveţi amândoi copii care nu-s în stare nici să mănânce singuri (noroc cu creşele gen Bamboo, păcat că-s puţine) şi mai vorbim după. Am aşa o impresie că n-o să vă simtă nimeni lipsa, decât poate tabloidele, găozarii şi ţigăncile împuţite.

Bocofanii

2010-11-29T10:22:00.001+01:00

Încă una scurtă, că-s pe fugă. Eventual în Congo, mă mai gândesc.

Zâmbiţi, mâine poate fi mai rău. Adică nu poate. Sigur.

Etnoboctanice de sezon rece

2010-11-23T01:36:00.000+01:00

...pentru că dacă mai are cineva îndoieli că Dumnezeu erea mahmur când i-a creat pe români, sau că (aşa cum zice o vorbă veche, dar prea frumoasă ca s-o uităm) în ţara asta mama proştilor e mereu gravidă, mai am şi eu nişte argumente de dată recentă şi sezon rece, cum am spus.

deci, mi-a plăcut la nebunie scandalul ăsta cu poliţişti, adjective. Fătuloiu, Şoric, nume predestinate pentru gloria veşnică a poliţiei române. Când le citeşti isprăvile, gafele şi umorul involuntar, nu te poţi gândi decât: la aşa nume, ce nevoie mai are limba română de epitete, mo?

apoi, încă una tare, ia d-aici, neamule, Romania, I love you: cre'că-n Guvern se fumează iarbă. Multă şi de proastă calitate, îmbâcsită cu îngrăşăminte, paie de mătură şi fire de mop umede. Se face fumul ăla greu, care se lasă-n jos şi uite-aşa i se coboară premierului la cap. Da, ştiu că se spune "a se urca la cap", da' când stai cu capu-n jos se mai potriveşte, ai?

de unde ştiu io treaba asta? L-am ascultat pe Marele Mic (am vrut să-l şi văd, da-i greu, prin lanul ăla de corupţi opaci) cum pledează el pentru reducerea la jumate a concediului pentru creşterea copilului. Mi-a plăcut argumentaţia, cum că şi-n alte ţări sunt concedii scurte, ba încă şi mai scurte. Păi era şi la noi, mo domnu': mai demult, pe când ereai matale mic, avu şi mămica matale concediu de-ăla scurt, şi-acum suportăm noi consecinţele...

pe de altă parte, nu cea economică: de-aia au murit oameni la Revoluţie (ca de pildă ex-ministrul Blaga, de plictiseală la televizor, că se-ntrerupsese programul şi n-aveai la ce să te uiţi), ca să ajungă mamele să-şi lase copiii prin vecini, sau agăţaţi de gardu' întreprinderii, ori să taie-n şaişpe o bonă filipineză, s-ajungă la mai multă lume? Păi cum naiba poţi tu, creier mic şi asudat, să propui o gogoaşă dintr-asta când numărul de creşe din ţară acoperă sub un sfert din minimul de locuri necesare? Cum naiba te ţine şoricul de pe mandibulă să trimiţi sute de mii de mame la muncă după ce-ai anunţat concedieri în masă? La care locuri de muncă, şi unde? ...ori poate-n Spania, zici, că tot a dat liber Marinelu' la uşchit din ţară?

acu', dac-am început, hai şi pe partea economică. Las la o parte jdemilioanele de euro, finanţări şi împrumuturi nerambursabile de la Europa, care trebuie acu' returnate pentru că nu există justificări ale modului în care au fost cheltuiţi banii ăia (ce ţi-e cu doamnele: Leana, Roberta, Monica, Eba & alte tute n-au învăţat încă să nu arunce bonurile şi chitanţele de la shopping; la fel, managerii de piei de purice care fac teambuilding in Hawaii, secretarii de stat pentru care o Duster e "hai, mă, la valoarea noastră...?") nu mai insist, zic, da' uite altă chestie: cum naiba poţi să arunci 4000 de lei indemnizaţie pentru creşterea copilului uneia (vorba vine, că de fapt e multe...) care vine cu adeverinţe c-a lucrat în trei-patru locuri simultan în anul dinaintea naşterii? Adică, cât de bou tre să fii ca să înghiţi ridichea asta, să nu te prinzi că sunt angajări fictive şi salarii mari din care patronu' n-a plătit decât contribuţiile individuale? Sau cât de escroc, ca s-o faci în timp ce tai ajutorul financiar al câtorva sute de mii de elevi pentru că un limbric conţopist a avut ideea de geniu să le modifice încadrarea la categoria defavorizaţilor cu doar câţiva bani?

p-ormă stau şi mă gândesc: cum dreaq mai poţi avea tupeu tu, preşedinte sau premier, să vii să încurajezi natalitatea, să lauzi politicile sociale şi să ridici în slăvi nobilul scop de a da ţării cât mai mulţi viitori fraieri cu Dacie second-hand?

că de-aia zic: numa' etnoBOCtanicele mai e o esplicaţie. Da' măcar legalizaţi-le, să aibă şi decretele astea de trei lulele şi-o para chioară o justificare, sau o cauză logică măcar. Românu-i răbdător, vai de capu' lui de idiot, aşa că decideţi-vă mai repede cine încasează beneficiile şi daţi iarbă la tot bizonu'.

a, şi am şi un imn pentru treaba asta. Pentru cine n-a apucat albumul Ploaia din 1984 al lui Mircea Baniciu, iaca mai jos un link la piesa Magazinul de vise. Ascultati textul, dom mim-sinistru, că merită. Rupt din viaţă, nu alta!

Cu Dumnezeu, pe loc. Repaus.

2010-10-29T00:20:00.003+02:00

Mă-ntorsei, mo, din Frância şi Helveţia, dar despre ce fu acolo v-oi spune mai încolo, cand îmi vin şi pozele de la locul faptei. Deocamdată e decât filme (mă-nnebunesc după propoziţiile afirmative cu decât, da' cred că asta am mai fost spus-o). Tot ce mărturisesc acum este că m-a prins operatorul TV5Monde jonglând cu mere în livada din Chambéry a lui Jean-Jacques Rousseau. Frumos exemplu de comportament românesc în deplasare (bunul sălbatic, ar fi zis Janjacul, care de altfel n-a comentat nimic legat de treaba cu merele; băiat fin, franţuz, cu pedigree, educaţie, ce mai... Ba şi mort, pe deasupra).

De fapt acu' alta-i povestea. Eram pe-acolo când a început greva cauzată de prelungirea (cu doar doi ani, atenţie!) a vârstei de pensionare. În prima zi de grevă au oprit munca & ieşit în drum 6.000.000 (meleoane!!!) de nemulţumiţi plus simpatizanţi, asta înainte să se prindă studenţii că-i rost de zile libere şi să se asocieze şi ei. La cantitatea asta, incluzând şi angajaţi din sectorul privat, nu te poţi mira că în patru zile un sfert din benzinăriile franţuzeşti rămăseseră fără aprovizionare...

Normal că-ţi vine să faci o comparaţie cu stavridul mioritic, marinat în propria-i apatie. Hai, mo, nu să iasă şasă milioane-n stradă, că se scufunda groapa din asfaltul strămoşesc sub greutatea pătimirii (pentru mai multe detalii, epitete şi metafore încercaţi la Goga-n poezii) şi, judecând proporţional, nici nu era de unde. Da' parcă nici alea 500 de amărâţi tradiţionali, fraierii brandului de ţară, profesori ori pensionari ori sindicalişti care ies în drum, la o groapă de vorbă, ţâpuresc şi urează de bine, mai cântă un cântecel cu Boc în centrul atenţiei orientate descendent, se zgribulesc o oră, două şi dacă, Doamne fereşte, începe ploaia, pleacă pe la căşile lor, să tremure în familie, nu în uliţă cu străinii.

Au chirăit pensionarii, din străfundul ultimei lor energii alimentate cu ultimele compensate; li s-a dus suflul într-o juma' de oră. Să le plângi de milă şi să dai fuga să rezervi ultimele resurse strategice din făina ţării (vorbesc de aia bună, autentică, turcească) pentru colivă. Pe cân' te-ntorci, ia-i de unde nu-s. Te uiţi atent şi-i vezi pe ultimii alergând la galop; le-au luat foc gumarii de la frecarea cu asfaltul. Te iei după dârele de cauciuc de tenişi (made in Shanghai) şi după o vreme descoperi unde era milionul corespunzător celor 8 - de-acum - din Franţa. Ba afli şi de ce: o strategie genială de dezamorsare de mitinguri geriatrice:

A VENIT MOAŞTEEEEEEE ! ! !

Asta e. Nici la Diaconescu-n direct arestat & reluare nu se-adună atâţia. Ce rating, ce Elodie, ce Dansez-pentru-mine-că-de-alţii-mă-doare-n-cur, ce audienţă-n puii lui Bendeac? Sfânta Parascheva rulz! Sf. Dumitru strikes back! The revenge of Saint George!

Să fim bine înţeleşi, n-am nimic contra sfinţilor şi a cultului dedicat lor. Da' treaba asta le face deservicii în primul rând eroilor şi martirilor credinţei (oricare-o fi ea, pentru că nu doar ortodoxia suferă de balamuc religios şi negustorie cu credulitate; ia încercaţi să faceţi la Lourdes distincţia între credinţă, turism şi business: mă tem că Sfântul Duh însuşi nu s-ar descurca...), le face deci deservicii transformând ceremonia în bâlci, ritul în maimuţăreală, icoana în afacere de şnapani şi puritatea unei convingeri personale şi intime în hârtie igienică de uz multiplu. Asta mă deranjează.

Revin. Uite-i, deci, pe venerabilii anterior morţi de epuizare şi privaţiuni, acum înscrişi la campionatul local, rural, fatal şi penal de Counterstrike şi Mortal Kombat cu paporniţa, cârja şi roata, levieru' şi mâneru' de la scaunul cu rotile, plus călcat pe deştele, ochelarii ori proteza adversarului, smuls bastonul babei din faţă şi intuit care-i genunchiul şubred al vecinului din stânga.

Te uiţi ca dom' preşedinte-n Levantul lui Cărtărescu (adică fără să pricepi nimic, asta vreau să zic, să n-aud alte interpretări, perverşi subversivi ce sunteţi!) şi zici că nu-i adevărat. Băi, oamenii ăia semimumificaţi de nevoi & lipsuri, care n-aveau energie să-şi strige dreptul la drepturi, care trezeau mila prin simpla lor prezenţă, oamenii ăia sunt ăştia, adică aceiaşi? De unde atâta putere să se urce unii peste alţii, să escaladeze bariere umane, să mute din loc cordonul de jăndari şi să scuipe prin ochi & ochelari flăcări de ură creştinească la adresa aproapelui plasat cu 30 de centimetri mai aproape de raiul cu moaşte?

...Nu-s doar ei, săracii, să nu exagerez. E plin de prostime acolo, de toate calibrele şi vârstele. Numa' că faţă de ăi mai tineri si feroce, se schimbă placa: "Un' te-nghesui, bre creştine, nu vezi că-s om bătrân şi neputincios, da' nu ţi-e frică de Dumnezo să-mbrânceşti aşa, vez' că leşină biata femeia asta", şi, cu mâna liberă ascunsă la spate, trosc, un cot în gura altui babac care, profitând de altercaţie, se chitise că poate ciupi un centimetru-doi, stuchi-l-ar Pafnutie de liftă păgână...

Te lămureşti, târziu şi greu. În primul rând că nu-ţi vine să crezi, apoi te ia cu ruşine că faci parte, fie şi-n aparenţă, din aceeaşi specie cu specimenii şi ipochimenii. De fapt, oamenii ăştia cer de la moaşte ce-ar trebui să ceară de la guvern! Dincolo se agită un pic, aşa, vorba lui Eminescu "mai nu vrea, mai se lasă", fără prea multă convingere şi insistenţă; dincoace le cresc caninii şi ghearele ca la vârcolaci: se vede că se agaţă de ultima, da' măcar cea mai sigură speranţă: pila la Dumnezeu. Ridicolul poveştii, cu un iz tragic persistent ca ăla de naftalină, nici nu mai contează: cum dracu' te mai poţi tu repezi, ca bun creştin ce moaş-ta te crezi, la îmbăloşat relicva după ce tocmai ţi-ai călcat în bocanci semenul mai slab sau mai prost hrănit? Şi uite o mostră de gândire ortodox-pragmatică: dacă-i mai slab sau mai prost hrănit e fin'că are credinţa mai puţină decât a mea, d-aia! Deci bine-am făcut că i-am plantat cârja mea cu vârf Vidia în bocancu' lui de răpciugos, pen'că 'mnezeu cu mine ţine.

Aici ajunserăm, mo frate. Nu ne dă Boc, fuga să-l pârâm la Paraschiva. Nu ne-aude Isărescu, pac! la Dumitru. Şi-aruncă mândrul cârmaci ochiul cel ager pe deasupra noastră, spre zări mai blonde, fuguţa cu jalba la Dumnezeu, Preşedintele suprem!

Acu, drept să vă spun, mai am o singură curiozitate. Dacă nici asta nu-i soluţia bună, ce-or face oare ancestralii naţiei ? Că io deja parcă-i văd pe la mijlocul iernii, când s-or termina şi banii de curent, şi lemnele de foc, şi proviziile de urzici culese-n toamnă de la rădăcina blocului , şi minciunicile guvernamentale, îi văd, zic, încolonaţi frumos în faţa Patriarhiei şi-a fiecărei catedrale din ţară, cu drapele, pancarte şi şepci sindicaliste, cerând nici mai mult, nici mai puţin, decât demisia lui Dumnezeu.

Porcuşori de Pinguineea

2010-10-06T19:36:00.000+02:00

... pentru că suntem pe post de cobai în plin experiment scăpat de sub control: scumpiri fără ruşine, voturi fără număr, fără număr, platinate fără creer, fără creer, vorbe fără logică (şi O'Gică fără dinţi), promisiuni sindicale (intromisiuni, de fapt) fără acoperire, tunete & fulgere uşchite de sub chelia bugetară a întâiului-stătătoriu &ocupantu al toaletei publice, ex-fotoliu prezidenţial, şi pentru că după cum se grăbeşte iarna-ncoace (în sfârşit, ceva care nu întârzie în România!) vom fi în curând o naţie de chestii mici şi negre care stau între gheţuri şi bat din palme. Şi, vorba aia, mai mult decât atât. Sau nu.

Nu mai stau, mo. Mă duc mâine la Lyon să număr ţigani. Fără socotitoare, că mi-o fură, (ba cred că şi număratu-n deşte se va petrece la adăpostul buzunarului), fără ceas, că hăia-s în stare să-ţi taie mâna ca să-ţi ciordeşte ceasul, şi fără aparat foto, că ăla pe care-l am îmi mai trebuie şi al'dată. Vă povestesc eu la întoarcere cum a fost.

Ah, până atunci, să-mi fac olecuţî di reclamî: vedeţi că din 15 octombrie, legată de Jurnalul Naţional, va apărea o serie de 15 cărţi, în 15 săptămâni, care va cuprinde cele mai importante culegeri de basme româneşti (inclusiv volume, care se află la abia a doua ediţie, prima fiind de prin 1875, deci rarităţuri, mo!). Ilustraţiile - câte una pentru fiecare poveste - au fost făcute de mine (şi-or mai fi, că nici la jumătate n-am ajuns), dar şi fără ele tot v-aş fi recomandat volumele astea.

Şi, tot până mă-ntorc, priviţi şi ascultaţi hitul de mai jos, chiar dacă ştiţi deja filmul. Eu o să fiu timp de câteva zile în mijlocul acţiunii. Pe cai, mo, că vrea să ne filmează!

Bar, ca pe valuri

2010-10-01T19:50:00.000+02:00

Sal'tare, mo! Nu stau mult, că abia ce m-am întors dintr-o călătorie în care n-am mai apucat să plec, şi mă duc mintenaş în alta în care nu-i sigur că merg, aşa că n-am vreme nici să mă spânzur. Deci, nu insistaţi.

Ce mi-a plăcut mie săptămâna asta: nici n-au apucat poliţaii să dea cu caşcheta-n ea de viaţă şi să fluiere de trei ori, ca cocoşu' lu Sân'Petru, refrenul cu javra, şi, hop!, ce se-ntâmplă? Iese afară Buldogul Intern. Nu la el se referau băeţii, da' dacă s-a simţit omu, te pui?

Cum n-am vreme de jucat pe calculator, că lucrez de nu-mi văd ceafa, m-am gândit să-mi respect mania pentru grafit (ruda bugetară a diamantului), aşa că, azi, na-vă desen făcut la o aşteptare-n cafenea. Să-mi fie de bine.

E bine şi-aşa rău

2010-09-16T12:52:00.000+02:00

...pe cuvânt dacă nu. Cred că e un efect al trifoiului (ăsta, tetrafoiului şi pentafoiului) rămas necules, dar lucrurile încep să arate mai bine. Uite ce reiese din ştirile de săptămâna asta, (că parcă aşa bine ca săptămâna asta, ca cea dinainte şi ca de când mă ştiu, vorba lui Creangă în traducere liberă, nu ne-a fost niciodată). Şi, apropo de traducere, dau în paranteză şi tălmăcirile în româna cea de toate zilele (nu, nu din toate vilele, mo!)

E de bine. Numărul de fumători a scăzut drastic (au murit o grămadă, aşa le trebe, vicioşii!)
E de bine. În spitale se constată o reducere a numărului de bolnavi. Deci, PPreşedintele avea dreptate cu desfiinţarea de spitale: erau prea multe (de când sunt puşi la coplată, cine dracu mai are curaj să se interneze? Mai bine rabzi şi - după preferinţe - mori acasă, în patul tău îngheţat din camera rece).
E de bine. Revendicările pensionarilor au pierdut din amploare. Deci, starea de mulţumire se generalizează la scară naţională. PPreşedintele a avut din nou dreptate (nu mai au putere nici să strige, adică ăia care încă mai trăiesc. Rezolvăm şi asta, în curând).
E de bine. Sindicatele nu mai protestează; au înţeles că PPreşedintele are dreptate: trebuie muncit, nu întins mâna (conform indicăţiilor videanului, mulţi şi-au luat încă un job. În Spania)
E de bine. Miniştrii incapabili din Boc IV au fost trimişi la munca de jos, borduri, asfaltări, alea-alea (stau şi alţii la coadă la umplut buzunarele alea mari, elveţiene)
E de bine. Presa a început, în fine, să înţeleagă măreaţa viziune a Cârmaciului; e mult mai conciliantă şi a lăsat la o parte atitudinea distructivă şi destabilizatoare (scumpirea hârtiei, scăderea veniturilor din publicitate şi ameninţări c-o să fie şi mai bine, foaie verde de dudău)
E de bine. Revin curând cu alte dovezi (tre' să-mi iau încă un job. Al patrulea, altfel peste vreo două săptămâni ăţi vrea să citiţi şi n-ăţi mai avea de unde. PPreşedintele va avea din nou dreptate).

Eli, Eli, lama sabachtani

2010-09-11T20:17:00.002+02:00

Iată o întrebare veche de aproximativ 2000 de ani, plus-minus ceva mărunţiş (cui îi pasă, pe criza asta) la care preaplecata dumneavoastră slugă (băi, am glumit, să nu vi se urce la cap!) a găsit în sfârşit răspunsul. Ce-i drept, numai pentru România.

Încă una scurtă, că-s în fugă: n-aţi crezut treaba cu impozitarea norocului, nu? Aia-i, nimeni nu-i profet în ţara lui. Şi, din păcate (ca să rămânem în spectrul religios, Doamne iartă-ne şi jos ai lor!) eu-s cam nimeni. Dar, uite ce anunţă Caţavencu săptămâna asta: conform unei ordonanţe de guvern, de la întâi octombrie se interzice ruperea exemplarelor de trifoi cu patru şi peste patru foi (da, tanti, la ăla de ce-i mai zice trifoi?) Cică e pe lista plantelor protejate, fiind pe cale de dispariţie. Haoleu, miopilor, dacă n-aţi mai văzut voi de mult din galopul gipanului înseamnă că-i dispărut? Auzi, cică amenda-i între 500 şi 1500 de lei, să nu ziceţi că nu v-am zis. Deşi, dacă găsiţi vreunul şi chiar aduce noroc, poate nu vă prind....

Aşa, iată răspunsul la întrebarea că de ce a părăsit Dumnezeu România (deşi mai era şi alt răspuns, mai simplu, cei care-au făcut la fel ştiu ei de ce).

Romania's groh talent

2010-08-31T23:26:00.004+02:00

...că numai aşa mai poţi privi şi înţelege chestia asta, ca pe un spectacol absurd & ridicol în rezervaţia-azil cu bizoni demenţi din grădina carpatină.

Autorităţile rumegă, de mult, talentul pervers de a ne duşmăni fiindcă suntem încă în viaţă şi ne permitem obrăznicia de a prefera încă să ne cumpărăm mâncarea, cu inflaţie, scumpiri şi TVA mărit cu tot, în loc s-o căutăm prin tomberoane (nu vă alarmaţi, ajungem şi acolo). Că nu ne lăsăm, spre binele nostru colectiv, exterminaţi de profesioniştii pe care d-aia i-am aburcat acolo şi-i ducem în spate, tot mai grei şi graşi de la un mandat la altul, indiferent de cine conduce. Nu le-a spus nimeni că doar un parazit tâmpit îşi ucide gazda?

Bugetarul musteşte, transpiră şi pute de talentul apatic şi (b)ovin de a se lăsa jumulit, călcat în picioare şi anvelope, strivit sub ştampile şi parafe, tuns-ras-frezat de ultimii bani, cocoşat de legi şi decizii care par scoase dintr-un experiment nazist de rezistenţă la decimare, umilit de ştirile cu case, conturi, averi, guşi şi burţi ale aleşilor neamului prost, prostit adică şi tâmpit de discursurile televizate între două serii de manele, politice sau nu, între ştiri cu hoţi obraznici şi copiii lor aroganţi; de talentul (de rapsod popular, nu alta) de a protesta anemic, la o bere, o cafea sau o apă, toate din ce în ce mai plate. & chioare.

Privatul şi-a câştigat şi el dreptul la talentul nerod de a fluiera a pagubă în timp ce-şi vede efortul, munca şi realizările anulate de un cretin cu împuterniciri de la stat, de un analfabet arogant cocoţat pe-un fotoliu de inspector şi de a încerca, cu toate astea, căpos precum cârtiţa care sapă în beton armat, să mai mişte ceva, să mai facă ceva, sperând, ca fraierul care este, c-or să-l ţină puterile să mai care un an în cârcă haita de lipitori oficiale, înhămat în acelaşi timp la căruţa căreia tot ei îi pun frână în timp ce pariază între ei cât mai rezistă idiotul din jug.

Furnizorii en gros şi en detail de păreri despre orice de la tocşouri se bucură şi ei de talentul, preţuit la ora asta, de a şti şi a spune totul despre nimic, de a diseca la nesfârşit "situaţia", de a emite consideraţii detaliate despre cum am ajuns aici şi ce-ar trebui făcut ca să scăpăm (asta contează cel mai puţin; ce naiba, e mult mai fascinant să analizezi cum ai ajuns în groapă decât să faci planuri cum să ieşi de acolo; cauzele şi vinovaţii, ca întotdeauna la noi, sunt mai importanţi decât soluţiile). Evident, în afară de sportul naţional de a "arunca cu căcat în ventilator" (zicea Mircea Dinescu, demult) nu iese nimic. Decât un calcul simplu de valoare: trăgând linie sub intrările şi ieşirile din ţară, rezultă că-n vara asta am dat câte trei medici pe fiecare ţigan repatriat. Din fericire, ăştia veniţi, adică aduşi, pleacă înapoi. Din păcate, ăia plecaţi nu se mai întorc. E normal: sunt doar scârbiţi, nu şi proşti.

Cu toţii, ca societate, fermentăm într-un talent nativ şi o înclinaţie genetică de a răbda, de a ne face că nu vedem, de a ne supune oricărei legi şi hotărâri. oricât de cretine, de a tăcea ca şi cum a nu conştientiza un lucru l-ar face să existe mai puţin. Deja, aflând despre oameni morţi de foame în casele lor, despre pensionarii care îşi aşteaptă moartea în toamna şi iarna asta, despre tatăl din Bârlad care şi-a dat cei trei copii unui centru de plasament pentru că nu mai avea cu ce să-i hrănească, despre seringi de unică folosinţă spălate şi refolosite în spitale, despre nou-născuţi copţi la foc mocnit, scumpiri, restricţii şi interdicţii manifestăm sindromul "bine că n-am păţit-o eu", ne tragem capul între umeri şi ne vedem de drum, sperând ca la următorul colţ de stradă sau de viaţă, când o fi să lovească iar întâmplarea, să fim destul de şterşi şi de anonimi încât să trecem neobservaţi şi să ne uităm seara la ştiri cu bucuria secretă a participantului la o înmormântare, că nu-i el cel din sicriu. Nu încă.

Iaca ce spuse ieri Putin, Marele Licurici: toate manifestaţiile neautorizate vor fi împrăştiate făcându-se uz de bastoane. Pac în cap. A uitat să spună, la cât e de ocupat, că autorizaţii nu se mai dau. Sau dacă da, se retrag în momentul începerii manifestaţiei. Deja miroase a hoitul lui Stalin pe-acolo.

Noi suntem norocoşi, zici, fraiere. Stai, liniştit, de luna viitoare se impozitează şi norocul.

Grevă fiscală

2010-08-28T11:53:00.001+02:00

Am primit de curând un link şi o invitaţie să semnez declaraţi ade grevă fiscală pe care o redau mai jos. Evident, am făcut-o, cu gândul că mă reîntorc curând la personajele din Regresia Cerebrală de care mi-e un dor de n-am ce fuma.
Ăsta-i textul:

To: Guvernul Romaniei
Stimate domnule prim-ministru Emil Boc,

Noi, subsemnaţii, ne declarăm dezaprobarea faţă de modul umilitor în care administraţia pe care o conduceţi înţelege să aplice noile prevederi privind veniturile de natură profesională. Ni se pare ilogic, absurd şi jignitor să fim purtaţi pe drumuri, lunar, de la o instituţie la alta, să completăm nişte declaraţii la fel de absurde. Cei mai mulţi dintre noi nici nu sîntem capabili să înţelegem ce ar trebui să completăm.
Domnule prim-ministru, ne declarăm incapabili să ne ridicăm la nivelul guvernului pe care îl conduceţi. Cum nu putem schimba poporul, ar fi mai uşor să schimbăm guvernul. Sau guvernul să încerce să coboare la nivelul nostru.
De aceea,vă punem la dispoziţie, prin poştă, fiecare în parte, copii ale contractelor pe baza cărora sîntem plătiţi. Veţi primi din partea noastră aceste plicuri, ca semn al bunei noastre credinţe. Ne exprimăm disponibilitatea, ca nişte contribuabili oneşti ce sîntem, să plătim taxele legale, după ce ne veţi comunica sumele aferente.
Vom face acest lucru după ce guvernul pe care îl conduceţi ne va pune la dispoziţie o declaraţie cadru simplă, completabilă anual, inclusiv în regim online. Am aştepta şi scuze din partea unui guvern responsabil. Pînă atunci, noi subsemnaţii, ne declarăm cetăţeni în grevă fiscală.

Cu acelaşi respect pe care ni-l acordaţi,
Sincerely,

Şi ăsta-i linkul spre încolo. Suntem deja aproape 4500.
Să semnaţi bineeeeeeeeeeeeeeeee!

http://www.petitiononline.com/grevfisc/petition.html

Interludiu semantic

2010-08-26T11:12:00.000+02:00

Azi, ceva serios. Şi puţin trist. Pornit de la comentariul postat de Mimi pentru Neuronul transmisibil (alo, nu ştie cineva cum se poate seta Blogger încât să afişeze şi comentariile pe pagina postării? E oarecum enervant să tot scotoceşti pe din dos – nu că unii n-ar fi făcut carieră, politică, mărmureană ori tomberoniană, din chestia asta).

Zice Mimi „dna Udrea e singura persoană care se zbate în ţara asta”.

Înainte de orice altceva, Mimi, insist asupra faptului că, în buna şi vechea tradiţie oratorică, a combate idei nu înseamnă a combate persoane; ba chiar, desfiinţarea ideii se face în deplinul respect al persoanei. Mi-ai dat ocazia unei analize semantice, a unui studiu de caz generalizat şi îţi mulţumesc pentru asta.

Definiţia cea mai largă a semanticii (mai numită şi semiotică, de la o şcoală la alta) este „studiul sensurilor şi semnificaţiilor”. Restul sunt complicaţii şi nu intru în amănunte plictisitoare.

Sunt convins însă că textura lumii a început să se destrame şi lumea să se ducă naibii odată cu apariţia confuziei sensurilor şi semnificaţiilor. Primul exemplu atestat cultural pare să fie Turnul Babel. Iar la ora asta înotăm cu toţii într-o zacuscă de semnificaţii pe care nu ne mai obosim să le definim ori măcar să ne gândim la ele, pentru că le-am luat de-a gata şi aşa o ţinem până-n pânzele albe. Aproape că nu există discurs public în care să nu se confunde (cu o inconştienţă care se potriveşte de minune cu privirea fixă şi moartă a unei reptile flămânde) comunismul cu dictatura, libertatea cu anarhia, promisul cu făcutul şi demagogia cu responsabilitatea. Trăim în ţara şi în vremea în care tupeu (impertinenţă, obrăznicie) a ajuns să însemne curaj (vă mai amintiţi sloganul protevist „Fii cu tupeu!”?), în care valoare înseamnă avere iar băloşeniile vomate de câte un tribun de pe la câte o tribună (în afara oricărei norme de decenţă oratorică, cu terfelirea persoanei şi expunerea vulgară a intimităţii, cu atacuri la aspectul fizic sau origine socială, făcute pentru a jena, a intimida şi a desfiinţa persoana, nu opinia) să se citească „mamăăă, da’ bine le mai zice; îl votez!”.

Ce înseamnă în contextul ăsta că „dna Udrea se zbate”? îndrăznesc să disting, în mod absolut general, două niveluri de confuzie semantică. Ia să le vedem.

Primul nivel: a se zbate = a şi da silinţa, sau chiar a face ceva, a realiza. Omul care se uită la televizor (nu mă refer la persoana Mimi, ci la o întreagă clasă de public, categorie de vârstă şi nivel de educaţie mediu) e impresionată de apariţiile Elenei Udrea, de aspectul ei sau de gesturile de omenie care fac parte din recuzita imaginii publice recomandată oricărui politician de către consilierii lui conform regulii „fă-te văzut ca să pari prezent”. N-are timp, nici interes să judece, să se informeze sau să investigheze mai adânc. Ce vede îi ajunge. Nu contează discursul public (ăla oricum e scris de alţii), nici gafele făcute când e lăsată să vorbească liber. Esenţial e că persoana se zbate, apare, e vizibilă şi pare implicată. E lipsit de importanţă (presupunând că e ştiut) faptul că asta e o strategie de împingere în faţă, că acum cinci ani persoana era nimeni şi că ascensiunea ei publică şi punctată de aberaţii ar putea viza un viitor şi catastrofal post de prim-ministru. Nici măcar eficienţa acestei zbateri nu e luată în calcul: ce s-a rezolvat cu căteva zeci de perechi de pantofi cu toc cadorisite femeilor din satele inundate? Ce se rezolvă cu tăieri de panglici la diverse inaugurări? Unde e aici programul care să scoată ţara din dezastru? Unde e, măcar, intenţia de a o face? Ce e cu licitaţiile şi proiectele trâmbiţate în cadrul programului Regio? Nu contează. Important e că, biata de ea, se zbate.

Hai să privim acum problema din alt unghi de vedere, al zbaterii în sine. Ne-am născut, cu toţii, din cauză că un spermatozoid a fost mai rapid decât alte câteva sute de mii din aceaşi generaşie, care s-au zbătut şi ei. Au dat din coadă, şi-au dat silinţa, şi degeaba. Pierde cineva timp să aprindă o lumânare pentru milioanele de potenţiali viitori homunculi care s-au zbătut fără rezultat?

La nivel macromolecular, îi pasă omului din faţa TVului de anonimii care se zbat şi ei, dar care chiar realizează câte ceva? De cei datorită cărora ne merge, dacă nu atât de bine pe cât am vrea, măcar nu atât de rău pe cât s-ar putea, de amărâţii care, fiecare la postul lui bugetar sau privat, îşi fac treaba, produc, vând, negociază, plătesc taxe şi impozite, curent şi rate la timp? Şi ei se zbat, dar nu fac un drapel sau o siglă din eroismul zilnic de a rezista, de a nu se sinucide, de a face ceva. Dna Udrea nu e singura care „se zbate”, dar e printre cei care o fac vizibil. Că asta nu e decăt agitaţie sterilă, neproductivă şi propagandistă, nici nu se vede, nici nu interesează.

Al doilea nivel de confuzie: motivaţia. Dna Udrea se agită, dar de ce şi pentru ce? De unde impresia de altruism aici, când toată această zbatere n-are alt scop decât consolidarea unei imagini publice construită prin alte zbateri? Chiar crede cineva că există printre foştii şi actualii guvernanţi unul, măcar unul singur, care să se fi implicat în politică din grija pentru ţară şi destinul ei, lăsând la o parte orice interese personale? Câţi ar rămâne în posturi pentru un salariu mediu şi obligaţia de a renunţa la interesele proprii? Câţi s-ar mai angaja dacă guvernul, la fel ca vechile sfaturi ale obştii, ar fi o chestiune de voluntariat?

Îmi permit să afirm că sursa acestei confuzii (alimentată de ignorarea voluntară a aspectelor de profunzime) e generată de nevoia rămasă ca sechelă a infantilismului social în care ne-a ţinut dictatura, nevoia de a şti că se are grijă de tine. Că o figură paternă sau maternă se ocupă de destinul tău şi îşi asumă responsabilităţi în numele tău, că te conduce pe drumul spre Rai cu un zâmbet şi o vorbă bună. Suntem atât de înfometaţi de a ni se face binele pe care ne e lene sau frică să-l căutăm singuri încât ne agăţăm de miturile urbane create în laboratoarele de analiză a imaginii publice şi de psihologie a manipulării. Ce face o societate care şi-a pierdut (ignorat, neglijat sau îngropat) eroii, modelele şi arhetipurile? Creează şi promovează VIPuri (din ce materie primă se găseşte, iar dovada se vede la ştiri, de mai multe ori pe zi).

Haideţi să încercăm să punem pe fiecare borcan eticheta care-i corespunde conţinutului. O minimă decenţă semantică ar trebui să facă parte din programa şcolară elementară şi obligatorie.

În încheiere, cu scuze dacă v-am plictisit (deşi nu eraţi obligaţi să citiţi până aici), un exerciţiu de semantică grafică şi logică. Se ia un tip oarecare , văzut din spate, încât să nu poată fi identificat şi etichetat. I se dă o chelie anonimă, o postură de exhibiţionist şi o replică plină de elemente comune şi deja banale care populează limbajul politic actual, în care nu figurează nici un element de identificare, a lui sau al altcuiva. Ideea nu-mi aparţine, mi-a fost sugerată de un prieten. Ei, schema rezultată duce spre o figură anume sau nu? Eu aş spune că mediul şi cheia de interpretare (ale noastre ca public) fac identificarea, dar vă las să judecaţi singuri.

Jurnal de balamuc (6): Neuronul transmisibil

2010-08-25T00:33:00.002+02:00

....pentru că am impresia, tre’ să recunosc, că mamiferele (ceva mai apreciativ n-am găsit, scuze) care te conduc din vina ta de român naiv par să dispună, toţi, de un singur neuron utilizabil (utilizabil, asta e frumos spus) pe care şi-l pasează de la unul la altul când e vorba să iasă pe sticlă. Şi bietul organ nu mai face faţă.

În vremea asta în care n-am scris (îmi cer scuze celor care n-au putut dormi din cauza asta, da’ tre să recunosc că sunt atât de ocupat să încerc să rămân în viaţă încât şi de respirat respir mai rar, din lipsă de timp. Supravieţuirea asta o să mă omoare într-o zi...), vrând-nevrând am tot luat notă la cine se află neuronul, că n-ai cum să nu-i auzi. Dau drumul la bandă:

Ministrul de finanţe eructează (râgâie, pentru cine citeşte mai mult poze) tot mai frecvent expresia „creştere negativă”. Mi-a intrat în obişnuintă să mă simt tot mai bine când îl aud. Băi, e de bine: nu scădem, creştem negativ! Mi-aş da ăia 25% din salariu pe care mi i-au tăiat să-l văd pe omu’ (asta se numeşte eufemism) ăsta într-un avion, eventual în Air Fâss One, cu toţi ăilalţi, şi să le spună comandantul de zbor, numa-aşa, în joacă: Dhagi tovahăşi şi phetini, ce-aţi simţit adineauri nu e phăbuşire. Staţi liniştiţi la locuhili voasthi: e ascensiune negativă!

Apoi ia neuronu’ conu Videanu şi-mi zice: mai ia-ţi, bă, o slujbă, nu sta cu mâna întinsă la Guvern după bani! ...bine le mai flegmează nebunaticul. Nici n-ar fi rău, să-mi iau io pe lângă bişniţul cu marmuri şi-o slujbuşoară de bugetar. Ministru al Economiei, de exemplu: mi-aş economisi banii (folosindu-mă de-ai voştri) m-aş scoate din foame şi v-aş da lecţii de spirit întreprinzător, fraierilor de doctori care tre’ să vă decideţi: ori la stat ori la privat şi până atunci hai, căraţi-vă din ţară, că de-aia aţi murit la revoluţie. A, şi fraierilor de profesori, că v-a pus dreacu’ să staţi cu burta pă carte în loc să învăţaţi să faceţi un şpriţ la dom’ preşedinte, că i se uscă gura de cât vă dădăceşte părinteşte spre binele vostru. Hai, marş la înc-o muncă; ia, daţi meditaţii private şi apucaţi-vă de evaziuni fiscale, c-am refăcut legea ANI şi tre’ s-arătăm corupţi la popor. Bun, şi studentu’ să treacă la făcut şaorme că nu din carte se trăieşte, v-o spune Videanu lingând ciolanu. Ceva mai nesimţit n-am auzit chiar de mult: să-ţi reproşeze că stai cu mâna întinsă ca milogul-n poarta guvernului tocmai unu’ care e plătit din banii munciţi de tine. Nu de el. Adică te face sărăntoc bătându-se cu palma peste buzunarul în care ţine banii tăi. Păi n-are dreptate? Nu eşti tu cam fraier şi nedescurcăreţ?

Şi-ncă una, tot din aceeaşi cutie de rezonanţă: ar putea, el, fără probleme, trăi din 1500 de lei, cu soţia şomeră şi-un copil la facultate; deci, care din public zici că nu poţi faci fiţe, te’n Carpathian Garden de mofturos. .....M-a lăsat înmărmurit de admiraţie. De marmură m-a făcut, ce mai! Era bun să predea la Dicovery tactici esenţiale de supravieţuire urbană despre cum te descurci cu 1500, unora care după scurtarea bugetară rămân cu 700, din care 400 datorează băncilor. Mult mai bun decât ca ministru, aia-i clar!

Mai vreţi? Mai are bipedul politic iluminări şi agerimi. Ia de-aici: „Eu am muncit câte 20 de ore pe zi înainte să ajung ministru”. Na! Astfel grăit-a oxiurul (limbric, adică, pentru care-aţi fost bolnavi la ora aia de biologie, pupa-v-ar preşedintele pe voi de chiulangii). Mă băiatu’, cum zicea Toma Caragiu, ăia care lucrează dooj’dă ore pe zi nu fac nici burdihan de manelist, nici dos de mezelăreasă şi nici guşă de guşter îngrăşat din mulsul banului public. M-aş bucura să Videa-l-am şomer, întreţinut de nevastă cu 1500 de lei lunar, măcar până revin salariile la ce-au fost, dacă nu mai mult decât atât. Adica până spre Sfântu’ Aşteaptă, după cum arată barometrul din buzunarul în care-şi ţine Videanul ceasu’ cu cuc, termometru, leduri şi 7 melodii, inclusiv Jingle Bells în chineză.

Berceanu a prins scurt neuronul din voleu, acum vreo două săptămâni: "Eu am fost, foarte ca turist (observaţi eleganţa exprimării, asortată perfect la expresia aia de nutrie visătoare pe care-o ştim cu toţii, deja prea bine; atât de bine încât am prefera să uităm de ea, măcar vreo sută de ani, în tomberonul pentru rebuturi al istoriei naţionale), într-o bluză, în maşina mea personală, săptămâna trecută, pe Transfăgărăşan. Şi mi-am rupt maşina în două. Şi discutam cu soţia că dacă n-aş fi fost eu ministrul transporturilor, l-aş fi înjurat pe ministrul transporturilor tot Transfăgărăşanul, de pe o parte până pe cealaltă" (Realitatea TV). Haideţi, măi dragă, nu lăsaţi omu’ (asta-i deja hiperbolă, ştiu dintr-un film cu Bud Spencer) sărac de-njurături. Am înţeles, el nu poate, că-i în exerciţiul disfuncţiunii. Uraţi-i ceva de dulce timp de vreo şase luni, chiar dacă n-aţi rupt nimic pe Transfăgărăşan.

Bun, are o scuză: neuronul era deja epuizat. Îl folosise pâna la extenuare ministreasa turismului şi dezv... şi aşa mai departe. Prea departe, dacă vreţi o părere de amator. Eu m-am prins că ceva-i putred încă din aprilie, când s-a dus să dea semnalul de deschidere la serbările „Paşte în Bucovina”. Bre, să dai tu în public liber la păscut, ăsta nu-i semn de criză lungă?

Acu’, ce-o fi păscut pe-acolo, ce nu, hopa după snoava cu sigla, ca păduchele din baie: "Toată această controversă are şi efecte pozitive, pentru că au dus la creşterea notorietăţii brandului de tursim. Nici dacă am fi plătit, nu ar fi fost aşa mare promovarea". Adică scandalul siglei e o reclamă bună pentru ţară, şi nu s-a prins nimeni în afară de dumneaei. Băgaţi la cap, luaţi exemplu şi nu vă mai plângeţi de ţiganii din Franţa, de violatorii de bancomate şi spărgătorii de babe, de scandalurile de corupţie şi balamucul din Parlament, de chiulangii, analfabeţi, mojici şi mitocani; fac şi ei reclamă ţării, şi nici nu cer plată mare în comparaţie cu cât a costat sigla aia.

Şi-aşa mic cum rămăsese, şi stors şi stressat şi nervrotic, a ajuns săracu’ neuron şi sub calota preşedintelui. Staţi puţin şi ascultaţi, lângă boi v-alăturaţi şi-altădată-i mai votaţi:

În Sănătate sunt bani, dar se face risipă. Asta-i soră bună cu “aici sunt banii dumneavostră. Luaţi-vă adio de la ei!” Adică şmenarul de medic şi escroaca de asistentă, câte una la fiecare sută de pacienţi, ăştia pradă banii, de n-apucă inspectorii, consilierii ministeriali şi şefii colegiilor de medici şi Ordinului asistentelor să pună şi ei bani de-o parte pentru un amărât de Jeep (al treilea), pentru programul Prima casă din judeţul unde n-aveam încă, pentru un team-building în Caraibe sau Bahamas ori pentru termopane la sediul cel nou, care nu se poate finaliza până nu li-s gata viloaiele. Infirmiera e de vină, că ea are firmă de import de aparatură medicală, ea sună la cutare secretar de stat, care după alte trei telefoane aranjează cumpărarea unui aparat de care spitalul n-are nevoie, dar pentru care se aruncă sute de mii de euro pentru că aşa s-a cerut “de sus”. Mă rog (ba mă şi crucesc), nu se aruncă banii ăia, se folosesc. Păi de-aia se blochează posturile în Sănătate, să nu se mai umple spitalele de lipitori de-astea. Şi dacă nu se schimbă caloriferele, nu se montează termopane şi nu se repară acoperişul e pentru că cine-i în temă n-a găsit încă cui să-i cadorisească licitaţia pentru treaba asta.

Şi încă una, că bietul neuron a dat în autism, de-atâzta uzură: să nu se mai plângă profesorii de leafa mică; uite, Tătucul câştigă, calculat la cât munceşte, mai puţin pe oră decât un profesor. Bă, stai, te uiţi (chiorâş), asculţi la el şi zici că nu-i adevărat. A venit Apocalipsa, a trecut, numa’tu nu te-ai prins. Ţara asta-i condusă numai de eroi care muncesc între douăzeci şi treizeci de ore pe zi. Şi şezutul pe budă tot în slujba ţării este (se ştie că acolo vin cele mai bune idei, zicea Homer Simpson... sau Freddy Krueger, nu-s sigur, că eu cu filosofii şi filosofiile nu le prea am). Asta e, nu-i merităm, nerecunoscători ce suntem. Ar trebui să fim condamnaţi la emigrare, toţi, pedepsiţi să plecăm din ţară, să rămână numai Videanu, Berceanu, Băsescu, Udrea şi Cocoş, Vanghelie şi ceilalţi super-eroi. Să vedeţi ce Land of Choice, ce Carpathian Garden ar face ei aici dacă nu i-am tot deranja noi cu prostii gen alocaţii, medicamente şi locuri de muncă. Vorba cântecului pionieresc, “erori au fost, erori sunt încă / şi-or fi în neamul românesc etc.”

Ia, şi nu mai tot întrebaţi de Lenuţa aia mică, acolo în spate. Nu, n-are Sida. Adică are, da nu cum credeţi voi, perverşilor. Şi, dacă vreţi să ştiţi, e cea mai tare: ea , ca să vorbească, n-are nevoie nici măcar de neuronul ăla. De nici unul, de fapt. Poate perfect fără.

Jurnal de balamuc 5: Ţara lu' Frunză Verde

2010-08-10T14:02:00.002+02:00

E noutăţi, de multe feluri. Vedeţi, măi, ce bine e să ai “clasă politică” (am pus ghilimele ca sa nu jignesc adevăratele clase politice din alte ţări)? Mai uiţi de caniculă, faptu’ că mori de foame te lasă ceva mai rece, îţi mai trece de plictiseală şi-ţi mai ia gândul de la salariul mic ca aia de prim-ministru şi de la toamna care vine.

Deci:

De rău, rromale: autorităţile britanice au deschis o linie telefonică la care cetăţenii (ai lor) pot denunţa cerşetorii rromi (ai noştri), care au invadat străzile din celebrul centru universitar Oxford. Un hoţline, cum ar veni. Asta e persecuţie, băi domnilor şi pirandelor! Dupe ce că nu furăm (adică n-am fost, pentru non-ţigani) în stare să le facem şcoli (acţiunea caritabilă ”Daţi un leu la puradeu ca să-şi facă el liceu” a intrat la apă, ţiganii nu – asta ca să ştiţi de ce pute-n autobuz), să-nvaţă şi urmaşii urmaşilor lor o meserie, acum ne supărăm că se duc direct la universitate? Hai, mo, că n-o să fură bursele la ştudenţii români!

...Da-i şi de bine, că ăia se-ntorc acum înapoi, la portofelu’ tău de rumân rupt la coate şi găurit în pungă. Oooof, viaţa ta!

Cum ziceam, relativ de bine: Elena Udrea a purtat portocaliu la Shanghai. Are voie oare să afişeze în public culoarea partidului din care face cârp... ăsta, parte? Cine ştie? Şi de fapt, cui îi pasă? Chinezilor, care-ar fi preferat un bikini cumpărat din magazinele chinezeşti din România, asta pentru încurajarea comerţului unilateral. Invitaţilor români, care-ar fi preferat să apară cu nimic? Nouă, celorlalţi, care-am fi preferat să nu apară deloc? E relativ de rău, că nu mă pot decide.

Ba nu e chiar aşa de rău: Radu Vasile, unul din (fericire) foştii premieri ai României, a fost transportat, joi seara, la un spital din Israel, el fiind grav bolnav. Va fi supus unei intervenţii chirurgicale din cauza unei ocluzii intestinale. Nu zic nimic despre ce, unde şi de ce i s-a înfundat omului. Nici măcar nu fac vreo aluzie la deştu’ lui cu ghiul şi unghie de 5 centimetri. Probabil intra în dotarea obligatorie a postului de premier, ca utilaj anex pentru scopuri mai mult sau mai puţin obscure. Totuşi, mai mult, cred. Da’ uite că ştie omu’ la ce spital să meargă. Aţi observat, de altfel, ce spălăţei şi curăţei politicieni avem? Ştiu, tot eu am zis că-s slinoşi şi unsuroşi şi că stau hainele pe ei ca pe turci de când i-a obligat Atatürk să lase caftanul şi să ia sacoul. Da’ tre’ să recunoaştem: oamenii au învăţat să se ferească de microbii din spitale. Am auzit şi eu că sunt unii atât de mari încât te pot lua pe sus cu pat cu tot. Se hrănesc cu şobolani cam ca moliile mele cu insecticid (s-au şi îngrăşat, obraznicele, de la prafurile de import. Fac aerosoli şi se bronzează la tâmpenia aia de-o bagi în priză, şi cu sprayul antimolii se dau la subraţ când au întâlnire).

E indubitabil spre bine, mo! Zice Băsescu: “Sunt de acord că medicii pleacă în străinătate pe salarii mai bune”. M-ai făcut praf cu gramatica, tătucu’. Acu’, eşti de acord să plece, sau că pleacă? De fapt, lor nu le pasă nici de-aşa, nici de-altminteri. Cel puţin ştim ce caută Radu Vasile, ba ce căutau şi Tăriceanu & Băsescu în spitalele din Israel, Elveţia, Austria şi altele: medici români, oameni de-ai noştri, de încredere, că pe ăia de-acolo nu te poţi baza. Şi dacă din spitalele noastre au plecat, nu-i normal să mergi după ei? Jmecheri, boanghenii!

Care este de rău: mai spune tot Gânditoriul Naţionale “Să nu mai facem o dramă din faptul că plecăm.” Tot mai tare, Genialu’, observaţi pronumele colectiv, de solidaritate, ca să vază tot prostu’ că Întâiul Vorbitoriu e de-al nost măcar în cuget, dacă nu şi-n buget. Toar’şu’ căpitan, “noi”, ăia care plecăm, nu facem dramă, ba chiar ne pare bine. Ce-i drept, pentru noi, ăştia care rămânem, drama e ca nu plecati voi, politicienii cu incapabili şi corupti cu tot, de tot.

Hai, coane, un mic efort, The European Garden e plină de spitale care vă aşteaptă!

Una clară, de foarte bine, ca să ştie tot poporu’: “şomajul nu va creşte în 2011”, scoate pe goarnă ministrul Muncii, Mihai Şeitan. Şi adaugă, în deplină coerenţă, “în toamnă vor fi daţi afara 55.000 de oameni, iar şomajul va începe să crească exact din acest moment”.

Ce n-aţi înţeles? ...de capu’ vost, că de era ăsta un test de şcoală de şoferi, în trotinetă aţi fi umblat şi-acu, dom’ ministru. Nu c-ar fi fost mai rău...

Bun, hai s-o luăm pe puncte: uno) Mihai Şeitan a explicat că şomajul este acum de 7,3%, dupa ce ajunsese la 8,3% la începutul anului, dar scăderea este explicată prin locurile de munca sezoniere. Limpede ca apa mării, nu? Şi beee), “Nu cred că va creşte anul viitor şomajul. Şomajul va începe gradual să crească din momentul acesta, când este în scădere”. Mo, io zic că dacă mai aveaţi dubii în privinţa calităţurilor care-l recomandă pe conaşu Şeitan (dracu’, în arabă) pentru funcţia pe care-o ocupă dosul domnieie sale (care-i este şi sediu al gândirii logice), acum v-aţi lămurit: nu puteam avea, nici dori, un alt sinistru al Muncii, cu Mîîî mare.

Waaaaaaaaaaa, una chiar de tot de rău: “Ieşită la cumpărături, duminică după-amiază, în zona Pieţei Dorobanţi, Elena Băsescu a încălcat din nou regulile de circulaţie, parcând maşina în faţa unei brutării din apropierea unei staţii de autobuz”, zice realitatea.net. Băi, ţară de discriminatori, nu degeaba vă muştruluieşte părinteşte Întâiul şi Primul Străbunic al naţiei. Adică noi încercăm să ajungem cot la cot cu Europa, integrând persoanele cu handicap, analfabeţii, retardaţii... şi voi n-aveţi pic de îngăduinţă cu biata fată, pic de înţelegere? Rasiştilor! Păi a stat biata fată să-nveţe belgiana, austriaca şi elveţiana, numa’ limbi grele, şi vreţi ca imediat ce ajunge acasă, încă suferind de sindromul de adaptare (pe lângă multe altele), să poată citi fără ore de recapitulare & recuperare semnele de circulaţie în româneşte???

Ba, dacă stau să mă cuget, e încă bine: se discută (şi s-ar putea să se şi votează) impozitarea Bisericii şi maneliştilor. Cum adică, ce găsesc eu de bine aici? Păi e plin de bine, ca broasca de râie: odată, că i-am auzit la ştiri, băgaţi în aceeaşi categorie, popii şi manelozaurii. Asta m-a uns la suflet, să nu mai aud manele-n viaţa mea dacă mint!

Apoi, dacă se pune impozit (MAREEEE) pe afacerile şi SRL-urile derulate de biserici (ştiu că sunt şi excepţii, toată stima, săru’mâna, dom’ părinte), pe gatere şi drujbişti ai Domnului, pe fabrici de cherestea şi magazine de fel şi fel, cabinete medicale şi şpăgi de botez şi-ngropăciune, tot soborul nost’ pravoslavnic s-a apuca să afurisească la politici. Cum să nu-ţi placă astă muzică duhovnicească, mo?

Şi, când or trimite agenţi fiscali pe la nunţi de bulibaşe şi beizadele, de şmenari, hoţi naţionali şi aroganţi cu gel pe cap şi n’ic dedesubt, să calculeze cât fără număr ia guristu’, atunci să vezi jonglerii cu săbii... Io aş invita şi mascaţii, de la început, măcar să ştii o treabă.

Aştept cu nerăbdare, tot de-aici pornind, manelele antiprezidenţiale. Până atunci, ia un link spre cântecul lui Richard, de care-am zis că-i chintesenţa experienţii esenţii geniului naţionale românesc. Am tot stat să-mi dea ţăranu’ liber la embedding, că l-a blocat să nu-i fure careva cântecul (ioi, ce fac din om câţiva ani de trai în Carpathian Garden) da’ până se mai gândeşte el – s-a naturalizat ardelean, deci asta chiar o să dureze – iaca linku’, neamule.

http://www.youtube.com/watch?v=7_PJrnFgEt8

Eh, până la urmă s-a înduplecat. Iată şi videul (uitău, pentru ardeleni).

Jurnal de balamuc (4): Plai cu ploi

2010-08-05T12:36:00.004+02:00

...deci, avem brand de ţară. Scump, doamnă, scump, dincolo, pe net, era mai ieftin! Da’ merită, că e chiar la fix, nici nu te prinzi la prima vedere cât de justificat. Ia să vedem, dragii moşului:

Omu’ de pe Baricada (vezi mai jos pe blogroll, baricada.wordpress.com) a prins – ca de obicei – esenţa chestiunii: the Carpathian Kindergarten. Dar las’ că nici Grădina Domnului nu e nepotrivit, la câţi fraieri mai trăiesc încă în rezervaţia Carpathian.

Mi-a plăcut frunza. E mai deşteaptă decât aia de pe net, de la autobuze. De-aia e mai scumpă de aproape 3000 de ori decât normalul (şi îs mândru că îs român şi-mi permit, că n-am cu ce, bă, n-am cu ce!) Uite, de exemplu, senzaţional: chestia aia albastră de sub frunză, pe care eu am luat-o drept un castravete cu tulburări de erecţie, şi degerat pe deasupra, e Apa patriei! Râul şi ramul, bădie Mihai, ar fi zis Creangă. Ce, nu se potriveşte? Păi n-a luat-o râul razna prin ţară, ducând şi ramul pe Apa Sâmbetii? E subtil, real şi senzaţional, zic eu.

Aduce pe undeva şi a orientare turistică. Abia aştept să-i văd pe nemţii, englezii şi japonezii veniţi să descopere grădina Carpathian cum se rătăcesc prin munţi, fugăriţi de hoarde de pensionari migratori ieşiţi la vânătoare de Prostamol şi antireumatice.

Păi ce-aţi fi vrut, să angajeze cineva o echipă de branding românească? Cînd se ştie că tot ce-i românesc nu-i bun? Ce, aţi pune careva gura pe whisky românesc? Când este Teechers, Jonnie Wlaker, mărci autentice din Taiwan îmbuteliate pe vapor? Abidas? Niki? Rebbok?

Ce să facă vreun nepriceput autohton, să pună pe logo ghinde (băi, ţară de porci), cetină (ai noştri ca brazii) ori o linie în zigzag sugerând vârfurile Carpathians (diagrama, mergând în jos, a economiei naţionale)? Coroana lui Ştefan (Moldova şi restu’ nu-s ale mele şi n-or fi ale voastre, ci ale chinezilor cu en-gros şi a spahiilor cu brutării, blugi, bijuterii şi pantofi de carton, că sabia mi-aţi amanetat-o)? Fiţi, bre, serioşi: aia e bună şi e de import. Faptul că e pe internet într-o mie de locuri înseamnă că e populară ca preşedintele nost’. Şi ce dac’am luat-o mai scump? Să moară dujmanii, de-aia!

... da’ mie-mi plăcea şi ăla vechi de ţară, Land of Choice. Era bun, că uite, avem de ales: să stăm sau să plecăm. Poate cu şi mai multe deschideri (pardon, doamnă Elena, asta n-a fost o aluzie). De exemplu, când mă gândesc la cum răsună-n ţara asta râul, ramul de manele din maşini de fotbalişti & deputaţi & afacerişti cu statul, la cum se bat kondukatorii cu cărămida de import în piept, parcă mergea şi Land of Noise, nu?

Poporu’ ăsta n-are simţul perspectivei. Dac-am fi avut de-acum câţiva ani o caracatiţă-profet, nu doar una mafiotă şi-una fotbalistică, ne-ar fi spus că poate iese DD(TV)(DNA) preşedinte. La ce Rolls are, nu era bine să-l fi pupat un pic în cur, anticipativ, cu un Land of Royce, ha?

Zice dom’preş că e în regulă să plecăm din ţară, că n-are, săraca ţară bogată, bani să plătească profesorii şi medicii „aşa cum ar merita”. Co’ect, căp’tane! Abia ajung banii pentru contractele preferenţiale cu firmele de casă. Apoi, dacă mai pui la socoteală şi buzunar regii asfaltului şi borduriştii, absolut necesari într-o ţară fără asfalt şi fără trotuare, te-apucă disperarea. Atât de tare, c-ai bea un whisky, da’ şi chelnerii şi maneliştii costă. Măcar ăştia-s necesari, nu ca filosofii şi profesorii. Păi dacă fără prea multă şcoală poţi ajunge şi preşedinte, e clar că nu-i bună, nu? Dacă eram toţi Noica, Ţuţea, Brâncuşi sau Enescu, cine drac mai căra halbele?

Imi spunea cineva care lucrează la o clinică din Cluj că pe când fu Întâiul Marinar al Tării în vizită, s-au rezervat, la fiecare spital serios, câte două saloane pentru orice eventualitate. Ruşine, bre! Trebuia să rezervaţi câte-un elicopter. Păi câte operaţii aţi auzit voi să fi făcut Rechinul Cruciş în România, când Austria e la o aruncătură de pahar gol? A, sau de dragul băilor de mulţime, v-aţi gândit? Atunci de ce să nu-l fi cazat, la nevoie, într-un salon cu şase paturi, din care cinci jumate să fie ocupate? Aţi ajuns să vopsiţi gardu’ şi să umpleţi vitrimele cu pensionari zâmbăreţi (care au primit, de fapt, proteze dentare din ajutoare, cu 4 numere mai mari), ca-n vremea de care vă bucuraţi c-aţi scăpat (mă rog, nu toţi)...

.....Uite câte necazuri ai cu un preşedinte viu...

Piticantropii 5 şi-aproape gata

2010-08-01T18:56:00.000+02:00

Gata, am ajuns spre final. Bucuraţi-vă, dar nu prea zgomotos, să n-audă cine nu trebe. Deci:

Îmi iau dosarul, pardon, inima-n dinţi, şi atac ghişeul 2. O tânără pupăză, simpatică şi veselă-veselă ca o vrăbiuţă lobotomizată parţial. Nici n-am băgat de seamă cum a trecut mizilicul ăla de două ore jumate, tot uitându-mă la ea cât de zglobiu abordează toate problemele tuturor ălora dinaintea mea. Clar, nu-i de pe planeta asta.

- N’ziuaaaaa! face, cu un zâmbet din perete-n perete când ajung şi eu să mă proptesc în buza biroului ei. Vă putem ajuta cu ceva, hihi?

- (Ba nu, stau şi eu aici şi transpir de plăcere, că şi-aşa mă plictiseam acasă; dacă vrei, mă dau la o parte şi mă mai uit două ore cum îi ajuţi pe alţii să plece cum am plecat şi eu, tot cu buza umflată şi ochii-n soare) ...Sper că da, că alte colege de-ale dumneavoatră n-au reuşit (asta presupunând c-au încercat) până acum.

- Daţi să vedem, hihihi, ciripeşte ea şi-ntinde mâna. (Nu şpagă voia, neserioşilor, ruşine să vă fie! Voi n-aţi văzut afişele cât malu’ din toate birourile administrative „aici nu se ia şpagă”? Ce dacă nu scrie nimic despre dat, principalu’ e că nu se ia, aţi priceput? Adică nu-i contagioasă, bre!). Dau dosarul, mă pregătesc să dau drumu’ la story-ul vieţii mele; îmi taie brusc elanul, zâmbind ca la Colgate:

- E bine, aveţi datele personale trecute în decizie (băi, ori astea-s telepate, ori eu sunt psihopat!), datele de firmă, dada, bun, hotărârea, hm, da... aaaaaaa, partenerul dumneavoastră e cetăţean străin?

- (NU, e din Făurei, cucoană! Toţi ăia la care le scrie GBR în paşaport e din Făurei, ştiu io!) Da, după cum reiese şi din datele personale trecute în decizie, şi din copia paşaportului, ataşată la dosar. Mă gândesc că dacă scrie acelaşi lucru în două locuri, nu...?

- Nu scrie, hihi!

- Cum (drac) nu?

- N-aţi scris aici, la datele personale din decizie. După nume, înainte de seria de paşaport, trebuie să scrieţi „cetăţean străin”.

- Britanic.

- Poftim, hihi?

- „Cetăţean britanic”. Mă gândesc că dacă scriu doar „străin” mă trimiteţi să corectez imprecizia.

- Atunci, da, hihi, cetăţean britanic.

- Să nu scriu şi la mine „cetăţean (din păcate-ghinion-karma proastă) român?

- Nu, că nu trebuie. La dumneavoastră reiese din acte.

- (Păi, şi la el, fir-ar a naibii, nu reiese tot din acte, reieşi-v-ar ochii?) Precis nu-mi zice nimeni mâine că trebuie şi-aia? Că ieri n-a trebuit menţionată cetăţenia...

- Ieri nu ştiu la cine-aţi fost, că nu la mine, hihi.

- Probabil nici mâine, (tâmpit să fiu să te mai caut) că poate apare colega de ieri (centrez fin, de uită fata să hihi), oricum, (pătrundere în careul advers) dacă nu, (şi-acum goooooooooooooooooooooool!!!) s-o salutaţ’ din partea mea.

Se-ntunecă puţin la zâmbet. Am reuşit? Nu; se concentrează, se pregăteşte, şi:

- Să nu uitaţi de...

- Uărdcaunt (te-am prins, surprins, ha? Mai zici ceva, hihi?), n-am cum să uit, că-l visez noaptea, zic şi plec. Meschină victorie. Las’că e şi mâine o zi.

E mâine. Nu s-a-ntors nici pitbullul, în schimb a plecat pupăza. Ghişeul 3. Ex-funcţionară poştală de oficiu comunal din vremea lu’ Ceaşcă, reciclată la Rataţii Contagioşi. Slabă, colţuroasă, gura pungă, ochii mici, ochelarii zgâriaţi. Vorba scurtă, telegrafic-severă. Taie, n-are timp. Îi expediază pe cei 60-70 dinaintea mea aproape fără să respire. Nu-s oameni, sunt numere de serie care tre’ bifate.

- Domnu’? scuipă scurt.

- Doamnă, fac eu pe manieratul şi-întind dosarul. Încercarea mea de abordare strategică s-a spart de fardul ei cum se sparge apa la contactul cu stabilopozii din Constanţa. Decât că aici parcă se mai aude zgomot de cioburi. Slab, în surdină. Cred că Miss Chastity e-n stare să amuţească şi aerul condiţionat, numa uitându-se la el.

- Partenerul, zice.

- Cetăţean britanic, zic. (Scurt, că nu-i vreme).

- Înţelege româneşte?

- Ba chiar vorbeşte (şi dansează, na, ba chiar ştie să tacă în orice limbă vrei matale).

- Menţionaţi.

- E deja (dat dracului) menţionat în (blestemăţia) actul de (castrare) înfiinţare a (căc...) firmei, acu’ şase (afurisiţi de) ani, că altfel nu s-ar fi putut realiza asocierea! Cum era s-o uite de-atunci şi până acum, când aveţi dovada că are domiciliu stabil în Cluj şi că l-a şi folosit toţi anii ăştia??? mă scap eu. Temperatura din jurul lui Miss Iron Maiden coboară sub punctul de îngheţ. Se încruntă la mine de i se proptesc sprâncenele în lentilele ochelarilor (aha, deci aşa i-ai zgâriat!). Am încălcat protocolul, acum e obligată să răspundă în fraze coerente. N-o să mi-o ierte.

- Menţionaţi. Că. Înţelege. Şi. Vorbeşte. Limba. Română. ...Uite că s-a descurcat ea cumva.

- A. (te-am prins: scoate tu o chestie mai scurtă decât asta, dacă poţi!)

- Şi... nu se lasă ea.

- Uărdcaunt, nu mă las nici eu. Ce dracu’, am muncit pentru meciul ăsta!

Ies.

E poimâine. Am dosar, uărdcaunt la zi, Rich, al naibii, cetăţean britanic, da-înţelege şi vorbeşte româneşte de zici că nu-i drept, ia să vedem cine ce mai comentează.

Ghişeul 4. Ia uite, e hopa! Pardon, Adormita, Somnişoara, zi-i să-i zic.

- Bună ziua, din nou, o iau eu tare. Azi rezolv, sau o las naibii. Am venit cu decizia aia de...

- Daaaaaaaa, ştiu, cască ea. Îmi aduc aminte de (vreun vis?) săptămâna trecută.

- Deja o săptămână? Ce repede trece timpul aici, mă gudur eu (o săptămână am stat numa’ieri, între unşpe şi două jumate. Ce ştii tu?). Haideţi să vedeţi (înainte să adormi iar...)

- Da, e bine, se uită ea pe foaie, orizontal şi vertical. Apoi ridică, greu, ochii la mine şi mă întreabă cu o inocenţă de să sari pe geam, nu alta:

- Aveţi foarte multe semne, aproape două mii, aşa arată la Wordcount.

- Mă iertaţ’, o confund eu cu ailaltă, mai mult n-am fost în stare.

- Da nu trebe atâtea! Di ce-aţi încărcat foaia cu aşa multe date?

Ia un pix şi începe să taie-n carne vie şi nervi (ai mei). Asta nu trebe, asta nu trebe, nici asta, nici asta.... Se uită la mine aproape cu milă,ca la un imbecil incurabil. Nici nu-i departe de adevăr... N-au rost, zice, astea doar îngreunează procesarea.

- (Pen’că de-o juma’ de an fiecare paţachină şi matracucă, mumie şi fosilă din biroul ăsta îmi cere să adaug câte ceva, că n-ajunge şi n-ajunge şi ajunge-le-ar binecuvântările tuturor ălor de înfiinţează şi lichidează firme acum şi-n vecii vecilor, amin!) Bine. Mâine sper să vă întâlnesc tot aici.

Se uită lung la mine printre genele (lungi) care i se lipesc una de alta, rându’ de sus de ăl de jos şi amândouă de cornee. O fi o încercare de flirt? Mă grăbesc să rispesc ceaţa (numai la gândul unui flirt cu narcofarmacia asta umblătoare mă ia un căscat complet iresponsabil):

- Nunu, da’ dacă dau iar de altcineva care-mi spune să pun la loc tot ce-aţi tăiat dumneavoastră... (îi scot ochii cu pixu’ şi-o ştampilez cu ştampila firmei pe fiecare centimetru de piele)

- O să fiu aici, mă anesteziază. Probabil a descoperit dormitul peste noapte la locul de muncă. E mult mai economic.

E răspoimâine, ţineţ’ aproape, că nu mai durează mult.

Minune (nu Copilu’), e chiar acolo! Şi ajung în dooj’de minute, nici de-un căscat sănătos n-am vreme. Dau foaia, e totul ok, procesează, scrie (repede, mi se pare. Doamne, ce m-a denaturat toata tevatura asta!) şi-mi zice, ca dentistu’:

- Gata.

- Nu hopa? mă scap eu. Nu mă bagă în seamă.

- Acu se publică în Monitorul Oficial, aşteptăm (remarcaţi solidarizarea cu clientu’!) 30 de zile şi apoi reveniţi pentru lichidare.

- Treij’dă zile? nu mă abţin eu. Ce mă fac eu trei’j dă zile fără ocupaţie, fără cozi, fără stress? O să-mi fie tare dor de dumneavoastră!

Am ridicat vocea, fără intenţie, dar acu’ toate exponatele se uită fix la mine. În timp ce pornesc spre uşă, le văd în ochi aceeaşi privire, aceeaşi expresie: un amestec de conştiinţă profesională satisfăcută şi de mândria victoriei, un aer atotcunoscător şi-un pic de repulsie: încă unu’ trimis direct la ospiciu. Bifat!

...au trecut 9 zile. Mă mir cum rezist.

Piticantropii (4)

2010-07-27T01:11:00.000+02:00

Bun. Trece şi Paştele lor de conţopişti, şi pe când să mă repornesc spre Raiul Castraveţilor – clar c-am avut şi eu, ca omu’, nevoie să-mi refac nervii, nu? Noroc că din motive de criză nici la ospiciu nu te mai ţin ăia pe viaţă, că li se reduce lunar numărul de paturi cu procentul pe care promisese Băsescu că-l elimină din Parlament– se face încă un trimestru de firmă inactivă dus pe apa Sâmbetii şi de impozit forfetar (forfecar, zicea un amărât pe holul Administraţiei Finanţelor, şi zic zău cu mâna pe portofelu’ gol c-avea dreptate).

Până să adun eu suma necesară, tot mutând banii lipsă dintr-un buzunar în celălalt – care era spart – şi muncind ca să pot cheltui mai mult decât câştigam, plus fenomenul Boul Cu Restanţe, de l-am relatat mai înainte, cât ai zice „Oh, shit, I’m lefter” mai trece un trimestru. Şi pac, înc-un rând la băiatu’, cu sesizări, ameninţări, penalizări. Tacâm complet, ce mai atâta vorbă. Mai-mai că m-aş apuca de filozofat despre cât de repede ţi se duce viaţa, dar am nişte dureri de buzunare de nici vorbi ca lumea nu pot.

Pe scurt, îl iau pe Richard la o vorbă de suflet despre albastrul situaţiei, anchete, puşcării, biata lui mamă cu brâul de lână pe drum întrebând de fiul închis în România şi alte chestii triste dar posibile, se-apucă omul să facă rost de bani de unde ştie – nu, nu din furat: mi-e şi jenă să recunosc, dar la asta chiar nu ne pricepem deloc (nici măcar cât la afaceri, ha, ha!) – şi hai s-o vedem terminată odată.

Deci, îmi iau din nou câte 3-4 cărţi, să am o ocupaţie cât stau la coadă, plătesc încă un semestru de impozite de-a moaca şi back in black, la Rupţii-n Cursul mersului trebii de-a-mboulea. Cu, evident, dosarul modificat încorespunzător dizolvării firmei.

Perfect firesc şi plauzibil, la Birourile Plângerii de Mila Mamei Care Te-a Făcut Român nu mai găsesc nici o figură cunoscută. Nici măcar Miss Mumia (băi, mi s-a strâns inima-n capu’ cheptului de grija ei, săraca: o fi zi de naftalină şi de alungat moliile? Or fi înlocuit ăia mobilierul vechi, şi-a aruncat-o careva în camionul cu vechituri? O fi ajuns Rahatul Câtcasa în prag de faliment şi-au vândut-o unui colecţionar olandez nebun după Bram Stoker? Or fi închiriat-o ca recuzită pentru vreun film despre Boris Karoff? În fine, încă mă frământ). Da' nici alealalte nu mai erau. Mă gândesc c-am auzit de firme care angajează moldoveni pentru câteva luni, apoi îi dau la reşapat şi cumpără alţii. Te pomeneşti c-aşa or face şi la Rumegaţii Catastrofici. Prin urmare tre’ s-o iau de la capăt cu relatatu’ biografiei mele romanţate, aşa că nici n-are sens să stau s-aleg; hai să-ncep, gospodăreşte, cu pupăza de dinspre uşă ş-apoi m-oi tăt duce, cătinel, din cucoană-n cucoană, spre-o demenţă barosană.

La numărul 1 a mers repede. Nici nu trecuseră bine două ore jumate de stat la coadă în miros de biomasă ajunsă aproape de masa critică. Mi s-a uitat o Madam Pitbull în hârtii şi mi-a-ntors-o scurt:

- ’mneavoastră de un’ veniţ’?

- (De la baza piramidei trofice, cucoană, c-acolo m-au trimis colegele matale-n numa’ o juma’de an) Da de ce doriţ’ să ştiţ’? m-arăt eu că-s băiat fin şi trecut prin lume.

- Că n-aveţ’ datele personale trecute-n decizia de dizolvare, face ea c-o umbră de suspiciune vizibilă în colţu’ mustăţii.

- Păi (mi se dizolvează creerele şi furnica-n cap, din decizie proprie, cucoană!!!) dacă vă uitaţ’ la (sub!sub!) coada dosarului, vedeţ’ c-am pus xerocopii ale actelor de identitate. Le găsiţ’?

- Mdeah, mi-aruncă ea un ochi (laser, frate!) printre sprânceană şi rama ochelarilor – şi vă jur că nu era mult spaţiu acolo; cam tot cât de la sprânceană la rădăcina părului: aveai loc de vreo două rânduri scrise mărunt şi prost, de-alea antologice, de Bac 2010 – da’ nouă ne trebe să le scrieţ’ şi-n declaraţie, şi dacă tot modificaţ’, să refaceţ’ şi Uărdcauntu’ la text, că nu se mai potriveşte la număru’ de litere, mă-nţelegeţ’?

Mi-au dat lacrimile de ciudă. Mă prinsese, hoaşca: n-aveam ce-i răspunde cu ţ’! Eram învins, zdrobit, KO şi ea ştia asta, era clar după cum se uita de mândră şi de înfoiată la mine. Mi-am adunat dosarul de pe birou şi resturile de orgoliu de pe jos şi m-am târât spre casă. Râmătorul Categoric câştigase prima repriză.

Refăcut relativ repede, bag datele personale a lu’ subsemnaţii, schimb Uărdcauntu’ la text, memorez vreo 300 de cuvinte care se pretează la prescurtarea în ţ’, mă-ntăresc cu firea şi mă-nfig peste vreo trei zile în uşa biroului. Mă dezumflu la nici un sfert de secundă de la intrarea triumfală. Nici urmă de pitbull cu ochelari şi mustaţă.

Oh, căcaţ’!

Piticantropii (3)

2010-07-23T01:41:00.000+02:00

Reiau, cu mulţumiri pentru comentariile încurajatoare (iar numa' pe mess, parazitilor!)

Deci, Adormita din Pădurea Frumoasă zice: Hopa!

Hopa, zic şi eu, uite că revenim la normalitate.

- Dumneavoastră, mă inchiziţionează ea, n-aveţi sediu de firmă din 2006.

- Ete-a dracu’, fac eu, da’ pe unde umblă de patru ani de zile, bagaboanta? Uite d-aia am ajuns eu la sapă de lemn, tu-i autorizaţia ei de funcţionare!

(Pauză publicitară: băi, vă daţi seama că n-am zis aşa ceva, nu? Mi-am compus din resturi de fizionomie o expresie politicos-înţelegătoare, semi-interesată, uşor alarmată-dar-nu-foarte, că suntem pe mâini bune. Există persoane cărora mai bine nu le spui prea direct ce gândeşti, sau, şi mai bine, le arăţi exact opusul. Asta se cheamă diplomaţie, am citit pe undeva, într-un film chinezesc cu bătăi. Gata pauza.)

Rewind. Playback. Treziţi-vă. Apocalipsa e aproape şi acest dialog chiar a avut loc.

- Cum aşa? fac eu. Firma are aceeaşi locaţie, adică la domiciliul meu, încă de la înfiinţare.

- Păi ba nu, cască ea, la noi figuraţi ca cum că nu aveţi sediu, şi nu se poate face suspendarea.

- Şi ce-ar trebui făcut pentru remediere? (asta e traducerea în limbaj decent a unei chestii care-mi tecea prin minte la ora aia, cu referiri anatomice, genealogice, etice, estetice şi morale, dar, repet, era Săptămâna Mare, deci nu dezvolt aici ideea. Care vreţi senzaţii tari, daţi-vă cu gondola lui Mazăre. Aici se întâmplă o chestiune intelectuală, nu căcaturi! Auzi la ea, „ca cum că nu aveţi sediu”! Ha!)

- Păi să aduceţi dumneavoastră dovada funcţionării firmei în sediul respectiv din 2006 şi până acum.

- Staţi să vă explic: locuiesc într-o garsonieră închiriată, şi acolo am deschis şi firma. În toţi anii ăştia am dus bilanţuri la Finanţe şi rapoarte aici, şi n-a observat nimeni nimic. Acu’, de unde alte dovezi?

- Poate un contract de comodat între firmă şi proprietarii garsonierei? susură ea, de mă ia cu somn şi pe mine.

- (Sunt mort. Asta e. Am ajuns în iad, unde plătesc pentru multele mele păcate.) Contractul e între mine şi proprietari, v-am spus, şi firma nu e implicată pen’ c-a apărut ulterior. Şi-apoi chiar dacă aş face (cretineala asta) un contract de comodat, ăsta nu e retroactiv, nu? Adică nu ajută cu nimic la intervalul 2006-2010 (traducere sincronă – la cască, ha ha – pentru somnambuli de stat).

- Păi atunci contractul de închiriere pe perioada respectivă, îngână domnişoara. Aveţi contract, legal, nu?

- (NU. E perfect ilegal, pentru că trafichez droguri şi organizez şedinţe de ruletă rusească cu radicali troţkişti. Cum drac era s-o fac legală?) Dacă n-aveam, n-aş fi putut înfiinţa firma, nu? Am contracte succesive pe câte trei ani, şi vize de flotant anuale.

- Păi atunci nu cred că sunt probleme.

- (Ei, nu zău: eu aş fi putut băga mîna altuia în foc că sunt, şi-o să mai fie...) atunci dacă aduc toate alea, se aprobă suspendarea, da? Pe termen maxim, trei ani?

- Ăăăăăăăăăăăă, nu cred. (Hopa! vorba dumneaei Mi-a sărit instantaneu somnul. Instant, ce mai!) putem face suspendarea până vă expiră contractul. Apoi trebuie să reactivaţi firma până aveţi contractul nou, şi veniţi s-o resuspendăm.

- (Resuspenda-m-aş de primul picior de pod care-mi iese în drum când plec de-aici!) Adică să mă distrez din trei în trei ani ca în ultimele şase luni de până acum?

- Nu sunt sigură, mă linişteşte Somnişoara, posibil să fie vorba de viza de flotant, nu de contractul de închiriere, şi atunci s-ar putea să trebuiască în fiecare an. Mă interesez şi vă spun data viitoare.

... când am ieşit de-acolo pluteam, ce mai. Cam ca un rahat în canalizare, fără vâsle, fără cârmă. Dar nu pentru mult timp. De-abia ajuns la staţia de troleibuz, o rup la fugă înapoi, iluminat de-o idee de geniu. Nu, nu să omor pe careva, deşi admit că mi-a trecut şi asta prin minte. 25 de ani de pârnaie, da’ în comparaţie cu Ramolirea Concentrată măcar câştigi timp. Nu, era ceva chiar genial. Alerg pe scări în sus două etaje („Pentru o viaţă sănătoasă”) şi-o agăţ pe adormită fix când era pe punctul de a pleca acasă. Să doarmă, presupun.

- Am o idee, zic, fără să ţin cont de figura ei somnolent-panicată şi-o iau direct, să n-apuce să fugă. (Cică somnambulii pot fi extrem de repezi, am citit. Nu mai ştiu în ce film). Dacă doresc lichidarea, cumîizice, desfiinţarea, închiderea, lichidarea, (dracusopieptene) a firmei, mai trebe s-aduc toate (ca cum că ca şi când...) dovezile alea?

Fata răspunde spontan, atotştiutor, prompt şi competent: mă duc să-ntreb, dispare la o cafea, să poată sta trează pân-acasă, se întoarce şi mai moţăindă şi-mi suflă într-un jet compact: nu trebe!

- Atunci mâine vin cu actele pentru lichidare, aleluiesc eu. Da’ vă găsesc tot pe dumneavostră, da? (că dacă „trebe” s-o iau de la capăt cu explicaţiile, mai mă gândesc, vorba unei văcuţe, la varianta mai rapidă, aia cu 25 de ani)

- Dada, sforăie domnişoara, deja cu gândul acasă.

A doua zi, Vinerea Mare, trâmbiţam osanale pe drum. Uite cum aveau să se încheie lunile alea de cazne. Cine-o fi zis că înainte de Paşte dracul are putere maximă, ameţitul? Uite că mie aveau să-mi meargă toate perfect.

Nici n-am simţit cum au trecut alea două ore jumate, în căldură, arome de grajd, transpiraţii de toate soiurile şi deodorante de toate etniile. Miss Dracula 1847 era la post (o fi stat la naftalină peste noapte, pentru împrospătare); am ignorat-o regeşte, deşi privea insistent în direcţia mea, cum era ea aşa, mai singurică şi fără clienţi. Eu, nu şi nu, cu ochii tot la îngerul meu salvator, care moţăia parcă ceva mai mult decât de obicei la fiecare dosar. Săraca, uite ce conştiincioasă e, şi ce monstru de răutate am putut eu să fiu. Nu-i decât meticuloasă, nu înceată. Ei, de-ar fi mai mulţi ca ea; de-ăştia ne trebe, să scoată ţara din criză.

Ajung, cu un gest larg şi vizibil scot dosarul (cine a văzut scena în care Mr. Bean, în avion, flutură pe sub nasul tuturor biletul lui la Business Class ştie ce vreau să zic) şi dactilografiez din fundul gâtului, tare şi răspicat:

- Bună ziua, tot eu sunt! De ieri, cu lichidarea!

- Vaaaaaaai, pune ea mâna la gură (acum îi vine să caşte, Doamne?) ...Nu. Nu căsca.

- Ce-i? mă panichez eu. Deja trăiam scena cu Titanicul care-o ia-n jos. O fi murit ăla care aprobă lichidările? Tocmai azi???

- Nu v-am observat, domnu’, zice, să vă fi spus mai repede. De azi dimineaţă încoace am primit atâtea cereri de lichidare încât ne-a spus şeful acum două ore să nu mai preluăm nimic până după Paşti....

Clar, rămâne varianta cu 25 de ani. Aia e. Câştigi timp.

Piticantropii (2)

2010-07-19T00:47:00.000+02:00

Deci: mai întâi, o listă cu documente. No problem, cât ai clipi din ochi, le-am şi strâns în două saptămâni şi marş înapoi la Rebuturi Calificate. Miss Proletariat nu era acolo – mult mai târziu m-am prins că e o conşpiraţie la nivel instituţional: nu-ş cum aflau că urmează să trec pe-acolo, se anunţau între ele şi cea cu care vorbisem înainte dispărea, astfel încât să nu dau de două ori de aceeaşi persoană. Acu’ era o doamnă care cred că stătea pe scaunul ăla cam de pe la Unirea Principatelor. Nu tot timpul: bănuiesc că o dată pe săptămână o mută din loc femeia de serviciu ca să dea cu aspiratorul. Şi-atunci eu de ce să mă plâng de două amărâte de ore de aşteptare, ha?

Zice: Hotărârea asta de suspendare...

Eu (pus pe treabă): Da?

Ea (tatonează terenul, cu paşi mici şi anchilozaţi): De unde o aveţi?

Eu (imprudent): De nicăieri. E decizia noastră. Trebuia s-o copiem pe-a altora?

Ea (punct ochit, punct lovit): NU-I BUNĂ! Apoi, pălitura de graţie: este model pe internet, la noi pe sait! Di ce nu l-aţi luat pe ăla?

Hait! Cum a putut să-mi scape faptul că femeia asta era tot aici când s-a născut internetul? Ba chiar şi filmul mut? Eroare, eroare, de trei ori eroare. M-a prins, gata, mă conformez, că n-am ce face.

Mă-ntorc a doua zi, cu modelu’ completat la sânge, cum scrie la Help, să-i iau babei ochii şi piuitul.

Nu era acolo.

Era una tânără, care, după o oră jumate de stat la coadă (eu), mi-a tăiat-o scurt (ea), tot cu privire la hotărâre: Nu-i bună! E plină de chestii care n-au ce căuta acolo, şi îi lipsesc detalii fundamentale.

- Aveţi un model de hotărâre pe site, o iau eu pe după cireş.

- Dada, sare ea să apuce momeala, luaţi-vă după ăla, e cel mai bun.

- ĂSTA-I! i-o trântesc eu, să se audă până în subsolul unde baba stă probabil într-un sicriu şi doarme pân’la următoarea lună plină, digerând sânge de contribuabil.

- Nu-i bun, nu se lasă domnişoara. N-aveţi datele de firmă.

- E-n antet, sar eu.

- Trebe-n text, mă tunde ea.

Ei, dacă trebe, trebe. Şi ba cu una, ba cu alta, un cuvânt ici, altu’ colo, se mai încheie încă un trimestru de adăugat la impozitul forfetar, şi se apropie Paştile. Pentru mine, aveau să fie ale cailor.

Joia Mare. Mă duc la locu’ de muncă, la Rataţii Conţopişti, că deja mă ştia portarul de departe (oare el anunţa la biroul de declaraţii, să se ascundă funcţionarele? Mă gândesc...). Aveam di tăti, numa ţâdule şi ştampile, bilanţuri contabile şi declaraţii pe propria răspundere, adeverinţe, confirmări, infirmări, deformări şi defăimări. Toate astea, reţineţi, pentru o firmă care şi când trăia respira greu. Acu, în moarte clinică, ce să mai zici...

Nu credeţi ce-a zis fătuca uşor adormită de la ghişeu după ce s-a uitat la toate cele: e bine.

- Cum? fac eu, deja întinzând, din obişnuinţă, mâna, să iau dosarul şi să mă duc dracului până a doua zi.

- E în regulă, traduce fata pre limba minţii mele atrofiate de atâta stat la cozi.

- Ziceţi mai tare, nu-mi cred urechilor, încerc eu s-o trezesc.

Se uită ea ca la prost (şi avea la ce, pe cuvânt de fraier) şi repetă mai pe larg, cu un început de enervare: ziceam că sunt în regulă actele. De ce, e vreo problemă?

- Ba nu, zic eu repede, da’ v-am cerut să ziceţi de trei ori ca sfântu’ Petru, să nu vă mai puteţi răzgândi.

- Ha ha, ciripeşte ea somnambulic, lasă că scăpaţi repede, numai să verificăm în calculator.

Ce ştie ea, domnişoara-somnişoara. Sunt mai vechi aici decât ea....

Se uită, se uită, şi dintr-o dată sughite, trezită brusc: Hopa!

Va urma. Din păcate...

Piticantropii

2010-07-16T23:47:00.001+02:00

Vorbeam aseară (joi) la Radio Cluj despre ce face ţara asta pentru plătitorii de taxe (şi ce nu) şi am apucat să povestesc câte ceva din peripeţiile mele pe la Registrul Comerţului. După aia s-au arătat destul de mulţi interesaţi de detalii (comentarii, genialităţi şi agerimi daţi aici pe blog, băieţi, aşa cum fac cele trei zâne bune: Vrăji, PowerPrafGirl şi Daniela – mulţumesc, doamnelor – nu tot pe mess, trântorilor), aşa că uite story-ul lui Elice în Ţara Minciunilor.

Deci: acum vreo 6 ani, mă găsesc să înfiinţez un SRL, împreună cu prietenul Richard, englez, naiv şi prost la fel ca mine (da, chiar şi englez la fel ca mine, că s-a făcut ţăran român de câţiva ani buni). O editură, să ne tipărim ţicnelile scrise de el şi desenate de mine. Şi să strângem banii necesari din traduceri (el) şi ilustraţii (eu). Ba chiar am scos CDuri cu muzică irlandeză în interpretare proprie.

Ok, a mers cum a mers până anul trecut, la impozitul forfetar. Un mare căcat, pentru cine întreabă. Am întrebat şi eu, de-aia ştiu. Păi cum naiba stabileşti impozit fix pornind de la cifra de afaceri 0,00 lei şi obligi omu’ să plătească, indiferent dacă-i merge treaba sau nu??? Din ce şi de unde să scoată banii ? (... m-am gândit eu la un răspuns, da’ nu-l scriu aici. Întrebaţi tot la Mama Omida, că ea-i scutită de impozite!)

(Observaţie lingvistică: „forfetar” fine de la forfait - crime, penalty, from Old French forfait, past participle of forfaire, to commit a crime, act outside the law – zice Dicţionarul Oxford online. Adică eşti tu, micul şi idiotul întreprinzător, pus să plăteşti un impozit de pedeapsă pentru o infracţiune – evaziune fiscală, să zicem – de care eşti considerat din oficiu vinovat, fără dreptul de a te apăra! Şi asta într-un sistem juridic dominat de prezumţia de nevinovăţie de care se bucură toţi cocalarii / parlamentarii până la dovedirea vinovăţiei, adică de Sfântu’ Aşteaptă!)

De prin iunie 2009 tot încerc să suspend activitatea firmei. Nu merge, zice Registrul Comerţului, decât cu toate dările spre stat plătite, şi fără datorii. Eu încerc să mă abţin – nu de alta, da’ nici n-aveam banii ăia, şi nici să-i fi avut nu-mi venea să-i dau aşa, de-a-mboulea.

Trece anul, vine Să trăiţi bine 2010 plus un teanc de somaţii (ba suprapuse, ba alternând cu cele de la BCR) ameninţând cu tribunalul comercial şi executarea silită. Eu, nefiind tribun ca ăla cu spume la gură şi eşarfă albă pe post de dungă roşie, încerc să evit tribunalele. Împrumut prin februarie 500 de euro şi mă duc de plătesc impozitul pe anu’ trecut. Apoi, fuguţa cu ţâdula doveditoare la RegCom (nu-i mai scriu numele întreg, că mă enervez la creieru’ nervilor capului, draci faliţi!!!) unde o Miss Clasa Muncitoare, sesiunea 1950, îmi aruncă printre ochelari, monitor şi strungăreaţă un „Staţi să vă dau lista cu ce acte tre’ s-aduceţi”...

Nu m-am prins eu ce vroia care va să zică „Staţi” ăla, decât muuuult mai târziu...

Va urma. Ăăăăăă, la poza asta n-am trucat nimic. E reală şi autentică. Şi la subiect în cazul de faţă.

Impotenţi din tată-n fiu

2010-07-09T12:23:00.000+02:00

Am fost dus, da' (mi-) am revenit. Cu veşti bune.

sâmbătă, la un drum de trei ore cu maşina, între Dej, Beclean şi oarece sate din zonă, am văzut trei înmormântări în mai puţin de două ore. Aud cumva că nu-i veste bună asta? Este, şi încă din două direcţii. Unu: programul de austeritate demarat la 1 iulie începe să dea rezultate vizibile, şi 2 sau Be, unii deja au găsit modalităţi de a trage chiulul.
Că veni vorba de asta, mi-au plăcut la nebunie imaginile cu viitura viitoare de la Galaţi. Lume multă, voluntari, studenţi, armata, cre' că numa poliţia călare şi paza de coastă lipsea. Toţi lucrau la digul ăla. Toţi veniţii adică, pentru că la terase şi cârciumi era plin de gălăţeni care beau bere şi chibiţau. Mă bate gândul că oamenii ăia şi-au rezervat locurile din timp, să admire viitura, dar, ştiind pe ce lume trăiesc, nu se mai dădeau duşi de acolo, să nu găsească la întoarcere scaunele ocupate de alţii.
La 1 iulie s-a aplicat măsurili de solidaritate. N-a mai ieşit nime-n drum cu pancarta. Erau toţi la supermarket încă de cu o zi înainte, să cumpere produse la TVA-ul vechi. Să vedem în 15, la salarii.
A, de unde titlul? Îmi zicea acum o vreme un preot catolic, extrem de plin de dreptatea şi puritatea credinţei lui: "Celibatul preoţilor este soluţia optimă, orice-ar zice oricine, crede-mă. Noi, catolicii, avem experienţa asta. Suntem celibatari de generaţii întregi, de la papă la preot". "Ah, celibatari din tată-n fiu, deci", am zis eu. Oricât de incredibil v-ar părea, n-a râs deloc.
Şi-acum mă uit la incapabilii noştri profesionişti care ne conduce pre noi. La domn' preşedinte, care se supără cînd i se spune adevărul şi-i face mincinoşi pe cei disperaţi. Care lui nu-i place calitatea învăţământului, care e slabă, deci profesorii nici măcar salariile alea mici nu le merită. Corect, dom' preş, numa şcoalele private e soluţia, care-a dat produse româneşti înalt performante până-n Parlamentul European. Prietenii ştiu de ce. Şi cine. Şi cât.
Apoi domn' Boc, care vrea, dar nu poate. Asta deşi partidul îl împinge de la spate. Adică din toate direcţiile, că de-aia stă omul pe loc, în ciuda aplauzelor şi ovaţiilor fanilor săi. Bocofani adică. ...Aud cumva o voce din ultima bancă întrebând cum s-ar numi fanii Dlui Boc dacă acesta s-ar chema Moc? Da' ce-s eu, Teleenciclopedia, să le ştiu pe toate? Încercaţi la Carmen Hara. Sau la Hare Krishna.
Pe scurt, suntem tot mari şi tari. Impotenţa de a conduce ţara se moşteneşte, dar cărămida de bătut în piept a rămas la fel de mare, de la Herodot încoace. Un document arheologic recent o atestă din nou, în caz c-ar mai fi fost cazul. Vedeţi mai jos.

Jurnal de balamuc (3)

2010-06-24T15:42:00.000+02:00

...pas de mai înţelege ceva:

se anunţă reduceri bugetare, din bugetul celor ce muncesc, evident; n-am auzit nimic despre impozitarea maneliştilor, lingurarilor, aurarilor, buzunărarilor şi parlamentarilor (mă rog, între ultimele două şatre e greu să faci vreo diferenţă). Ies pensionarii să ia o gură de aer de Capitală, ies sindicaliştii la o iarbă verde, ies politicienii la viloaiele de la munte. Proteste. Rămâne cum s-a stabilit. Toată lumea pleacă acasă. Nu ne-a ascultat nimeni, dar măcar am spus ce-am avut de spus. Fain.
Da, dar când l-au umflat pe DDTV pentru încercare de şantaj si extorcare, s-a împlut locu' de mămăici care-l voiau (eliberat, adică). Sindicaliştii nu s-au mai dus, că începuse campionatul. Păcat, poate-l vedeam preşedinte, că se pare că numai infractori vrea poporul să-i vadă cu popoul pe fotoliul ăla. Eu unul l-aş băga şi în priză. Fotoliul, care va's'zică.
Criză mare. Ministrul Blaga şi-a rotunjit conturile cu 100.000 lei noi, numai din ianuarie incoace. Videanu a inaugurat un mausoleu de neam prost: 1300 metri pătraţi, 430.000 euro valoare de impozitare. "Celor care muncesc le merge bine. Eu sunt un om care a muncit" declară mocofanu'. Să mori tu?
Apropo de mausoleu. Tot cam pe-acolo sunt, la raportul calitate-preţ, locurile de veci de-ale lu' alde Becali, Năstase, Voicu, Vanghelie. Poze pe www.catavencu.ro. Bravo, domnilor, pardon, tovarăşi, bună treabă. Vă urez să le luaţi în folosinţă cât mai repede, să nu se devalorizeze.
Nuţu Cămătaru, proaspăt ieşit de la pârnaie, a intrat în Bucureşti călare. Pe cal, adică, că pe lege o călăreşte de multă vreme şi n-a observat nimeni. Eu mă bucur de cal: m-am speriat c-o să facă hernie. Sau depresie. Bine c-a rezistat.
Toate legile, organizaţiile şi aghenturili anticorupţie au fost castrate. Nu mai au voie să condamne, ci numai să prezinte fapte şi rapoarte. În cazul politicienilor suspectaţi, bănuiesc că raportul va fi dat direct anchetatului, să se şteargă cu el unde ştie. Sau unde-i ajung mîinile.
Urmează, probabil, presa, care nu va mai avea voie să scrie decât frumos despre urâţi. Dovada (în caz c-ar mai fi fost nevoie) că suntem o ţară ferice, unde tot ce se poate cumpăra se vinde. Subscriu cu o poză de budoar.

Io, când vreau să fluier, o iau în freză

2010-06-22T23:11:00.000+02:00

...revin cu n(b)outăţi de pe scena tranzacţiilor financiare.

În urma repetatelor schimburi de amabilităţuri, politeţuri şi reţete de murături, nişte factori de decizie din Comitetul Central BCR au hotărât, în spiritul solidarităţii de criză, să-mi blocheze conturile.
Deci, dacă n-aţi ştiut, duşmanul poporului şi cauza recesiunii sunt eu; din cauza restanţelor mele nu vă primiţi salariile. Asta pentru că am încercat să obţin un semn de umanitate într-un moment dificil.
În fine, închei deocamdata cu un cadru de fotoreportaj a ceea ce s-a întâmplat în realitate.
Al dreacu' să fiu dacă nu-i aşa.

Mesaj în sticlă

2010-05-26T23:11:00.000+02:00

...nu stiu cine l-a scris, dar mie mi-a plăcut. cred că merită dat mai departe. Felicitări autorului/autoarei!

Spânzuraţi-ne !!!

Nu înţeleg de ce ţipă Băsescu la mine.

De ce mă ameninţă că intră România în colaps.

În ceea ce mă priveşte, ţara mi se pare în colaps dintodeauna. De când m-am născut.

Comuniştii, nu ştiu cum se făcea, dar nu se ajungeau fără să ne ia la contract porcul din coteţ. Erau stăpâni pe livada noastră, pe cazanul cu ţuică, pe orătăniile din bătătură.

Pe capitalişti i-am primit cu bucurie generoasă, aproape nefirească.Trezirea din reverie m-a dus în primul colaps. În dificultate a fost ţara şi la mica privatizare, şi la marea privatizare, şi după ce am scăpat de primul FMI, şi când duduia economia, şi când căutam luminiţa de la capătul tunelului, pe care văd că n-am mai găsit-o. Va fi fiind, probabil, lumânarea de la căpătâiul părinţilor şi bunilor noştri.

Şi-acum aud că România se duce fix în faliment.

Iar Traian Băsescu mă solicită să fiu solidară nu ştiu cu cine, să dau 25% din leafa mea, 15% din pensia mea.

Mă uit la Băsescu şi nu seamănă a om aflat în criză. Nici Guvernul sau Parlamentul nu sunt în criză. Nici miile de hectare de vile nu-s crizate.

Dar, defectul meu, am avut ochi de văzut şi urechi de auzit.

- Da. Aparatul de stat este uriaş. Dar nu populaţia l-a făcut uriaş.Voi, clasa politică, l-aţi transformat în monstru.

- Dacă există un monstru care căpuşează mediul privat, acela nu este profesorul, doctorul, inginerul, funcţionarul public; monstrul care a încălecat ţara asta sunteţi voi, clasa politică. Şi pentru că sunteţi la putere peste tot, voi, PDL, sunteţi grasul care l-a încălecat pe slab! Cu contribuţia anterioară, în ordine procentelor de reprezentare în structurile politice, a PSD (30%), a PNL(15%), a UDMR (6%) etc... Aţi devastat România cum nici popoarele migratoare n-ar fi reuşit. Şi-apoi aţi călărit ţara, aţi luat-o sub asuprire. Nici nu mai poate respira, de câtă clientelă

i-aţi vârât pe gât.

- Aţi spart instituţiile statului nu pentru că aşa era necesar, ci pentru că vă trebuiau posturi de conducere pentru clientela de partid.

- Aţi creat instituţii noi nu pentru că nu funcţiona statul fără ele, ci pentru că aţi avut un mofturos căruia, fiindcă i s-a năzărit să fie mare director, mare preşedinte, i-aţi fabricat o instituţie.

Şi nu v-a ajuns: an de an, legislatură de legislatură, aţi mai creat alte structuri; aţi adus directori noi, ceilalţi au rămas în sistem.

- Nu populaţia ocroteşte fărădelegea în ţara asta, ci voi, cu cercurile voastre de interese cu tot.

- Nu populaţia a votat pensii de 370.000.000 lei vechi. Şi venituri de 100.000 de euro pe an, de la stat.Voi, clasa politică, aţi făcut-o: în guvernele formate din partidele voastre, în parlamentul format din partidele voastre, iar legile le-a promulgat... instituţia preşedintelui României.

- Nu mama - mare din pământ a distrus industria, a vândut petrolul şi rafinăriile, a tăiat pădurile şi a mânărit pământurile. Ministere conduse de voi, clasa politică, au făcut-o. Prefecturile voastre, consiliile judeţene ale voastre, primăriile voastre.

- Nu populaţia a prăpădit banii statului – sute şi mii de miliarde de lei, munţi de bani- pe licitaţii trucate, pe lucrări proaste, inutile, pe şosele cu gropi, pe autostrăzi care înghit bani cu ghiotura, ci primarii voştri, ai clasei politice; consilierii voştri, ai clasei politice; miniştri voştri, ai clasei politice.

- Nu populaţia a organizat doi ani întregi de dănţuieli, de parcă venea sfârşitul lumii. Voi, clasa politică, aţi făcut-o. Pe banii cui?!! Pe ăştia pe care-i tăiaţi azi de la pensionari!

- V-aţi construit un aparat uriaş de represiune: ministere, agenţii, deconcentrate conduse de voi şi clientela voastră politică. Prin ei, controlaţi tot, terorizaţi înstituţiile mai ceva decât poliţia politică a lui Ceauşescu.

- Nu populaţia se află în AGA şi CA din companiile şi băncile de stat, plătite, am văzut, regeşte, ci voi, clasa politică.

- Nu populaţia a stricat ţara asta la fiecare patru ani, ci voi, clasa politică. Cum aţi venit, aţi distrus tot ceea ce a făcut guvernul de dinainte şi aţi luat-o iar de la zero. Şi-apoi, aţi rostogolit vinovăţii între voi, partidele politice, de parcă aţi fi jucat ping-pong cu România.

Daţi-vă afară întâi pe voi şi clanurile voastre şi-apoi să v-atingeţi de părinţii noştri!

Şi veniţi, acum, să mă trageţi de urechi pe mine. Să ne trageţi de urechi pe noi, că se duce România de râpă.

Vreţi s-o scoateţi din criză pe spinarea şomerilor, a pensionarilor şi a bugetarilor de execuţie, cei care vă ţin în spate aleşii şi numiţii, în funcţiile de conducere.

Cu ce curaj? Cu ce moralitate?

Până să vă atingeţi de pensionarul ăla slăbănog, de profesorul care v-a pus creionul în mână, restructuraţi-vă întâi pe voi!

Daţi-vă afară şi în şomaj pe voi, pe oamenii voştri, ai clasei politice, şi după aceea scuipaţi pe noi.

După aceea umblaţi la salariile şi pensiile necăjite.

După aceea să-l certaţi pe bătrân că mai are îndrăzneala să trăiască, să ducă România-n faliment, cu venitul lui... gras, de 500 sau 600 de lei.

1.Dacă nu sunteţi capabili să comasaţi sau să desfiinţaţi instituţiile de pomană create de voi, clasa politică, măcar reduceţi numărul de directori. Aveţi o droaie de şefi. Aţi umplut ţara de şefi. Pe ei daţi-i afară întâi şi după aceea ajungeţi la pensionar. Sau la doctor.

2. Trei sferturi dintre directorii voştri pe care i-aţi instalat, moţ, în instituţiile bugetare, au afaceri acasă. Fac afaceri cu banul public. Daţi-i pe aceştia afară! Nu ei să mănânce cu două guri, şi de la firma lor grasă, şi de la buget, iar altul să crape de foame!

3. Luaţi-vă clientela politică din toate AGA şi CA-urile companiilor de stat, de pe lângă primării, consilii judeţene şi ministere. Aveţi deja directori acolo, există specialişti.

4. Daţi-vă afară consilierii de la birourile demnitarului. De ce aţi crede că ei sunt mai puţin paraziţi pe buget decât profesorul?

5. Daţi-vă afară consilierii de pe lângă miniştri, secretari de stat, subsecretari de stat, primari, prefecţi, preşedinţi de consilii judeţene, căţel, purcel, directori generali, din companiile de stat, din parcurile industriale.

6. Încetaţi să mai căpuşaţi ministerele (primăriile, consiliile judeţene) cu clientela pe care o serviţi cu miliarde de euro.

7. Voi, clasa politică, aţi creat şi întreţineţi evaziunea fiscală şi munca la negru. Oamenii voştri, ai partidelor, îi protejează. Îi apără de funcţionari, să nu-i descopere. Îi apără de lege.

8.După ce veţi face toate astea, abia atunci să aveţi îndrăzneala să vă legaţi de bătrânii acestei ţări.

Asta este România, dle Băsescu. O ştiţi, o cunoaşteţi, dar nu îndrăzniţi să vă apropiaţi de clanuri. Dar vă este la îndemână să-i jupuiţi de vii pe bătrâni. Sunt inofensivi. Ascultători. Mult prea blajini. Tăcuţi. Loviţi-i cu nădejde! Nu ţipă.

Jos, bă, sexu'!

2010-05-22T20:20:00.000+02:00

Iar a fost paradă gay în Bucureşti. Aş zice că cum te întorci cu spatele, cum îşi fac ăia de cap.
Da' azi a fost haios. 200 de participanţi şi 400 de jandarmi, asta ca să se vadă cât de atenţi suntem cu minorităţile. Cum le păzim spatele, adică.
Să fim bine înţeleşi, nu sunt nici pro, nici anti gay. Cunosc vreo câţiva astfel de minoritari - sunt oameni educaţi, decenţi, sensibili, culţi şi foarte stilaţi (....ăăăăă, nu, nu sunt români).
Dar n-ar ieşi niciunul la o astfel de paradă, pentru că ce nu înţeleg eu nu înţeleg nici ei: dacă eşti gay şi vrei să fii acceptat ca atare, de ce nu ieşi dracului îmbrăcat în costum, cămaşă şi cravată, cerând simplu şi demn să nu te excludă nimeni, arătând că dacă eşti gay nu înseamnă că reprezinţi un pericol fizic, social, cultural sau mai ştiu eu ce? Electrocutaţii de la astfel de parade, cu peruci, fuste, alte accesorii cu aspect ori sexual ori dubios, ăştia pentru ce normalitate ori integrare pledează? Obţin exact efectul invers; dacă gay-ii pe care-i ştiu eu n-ar ieşi cu nimic în evidenţă într-un birou din Germania, Austria sau Franţa, vă garantez că nimeni din aceleaşi birouri n-ar angaja paţachinele cu mustaţă care se fâţâie an de an prin Bucureşti, cerând înţelegere şi acceptare pentru "diversitatea" pe care cică o reprezintă. Păi bine bă, extratereştrilor, dacă aşa vă prezentaţi, cum naiba să vă accepte lumea? Adică nu mă deranjează un taximetrist, dentist sau un depanator TV gay, dar nu l-aş primi în casă costumat, machiat, peruchizat, ştanţat şi capsat ca stafiile de la parada de astăzi. Or, imbecilii par să nu-şi dea seama fix de treaba asta. Nici ei, nici cine-i promovează sau susţine, de la ambasade până la oficialităţi.
Sunt aşa de slugarnici şi de grăbiţi să facă pe placul lumii organele nostre (administrative şi de decizie) încât înghit orice pretenţii, nu se uită la nivelul penibilităţii, nici la ridicolul situaţiei, numa' să stăm sluj şi să pupăm în cur corectitudinea politică.
La ora asta eşti mai suspect dacă fumezi sau ai prieteni unguri decât dacă eşti gay, până aici s-a ajuns cu mascarada toleranţei.
Îmi amintesc un banc vechi (care-l ştiţi puteţi ieşi de pe blog, să nu vă plictisiţi): după o viaţă petrecută în State, Iţic, bătrân, se întoarce în Republica Socialistă România şi îşi cere repatrierea. Securitatea îl ia la întrebări, c-o fi spion, ori element subversiv de-al aghenturilor imperialismului corupt. Iţic, săracu, zice:
- Acu' patruzeci de ani, când am ajuns eu acolo, homosexualitatea se pedepsea cu moartea. Ştiţi, nu?
- Da, tovarăşu' Iţic, ştim.
- Acu' treizeci de ani au dat-o pe închisoare pe viaţă, aşa-i?
- Da, tovarăşu' Iţic, aşa-i.
- Acu' douăzeci au redus-o la douăzeci de ani, cu posibilitatea de reducere, da?
- Da, tovarăşu' Iţic, da.
- Acu' zece ani nu mai dădeau decât amenzi, nu?
- Ba da, tovarăşu' Iţic,ba da.
- Anu' ăsta, acum, când am plecat eu de-acolo, era la liber, corect?
- Corect, tovarăşu' Iţic,corect.
- Păi vedeţi? Ce era să fac, să stau până devine obligatorie?

...to'arşu Iţic, mă tem că e cazul să vă faceţi bagajele din nou...

Programul "Ultima şpagă"

2010-05-20T17:45:00.000+02:00

Un mesaj simpatic. Nu-mi aparţine, l-am primit prin e-mail şi îl dau mai departe.

Moţiunea de cenzură a cetăţeanului român
Articol unic: Se reduce cu 25% sărăcia prin reducerea 100% a guvernului actual
Programul “Ultima Şpagă” este o manifestare a cetăţenilor liberi prin care îşi exprimă dezaprobarea faţă de incompetenţa, corupţia şi cinismul guvernului Boc-Udrea condus de premierul Traian Băsescu. Prin această acţiune le oferim guvernanţilor ultima şpagă şi îi poftim să ne părăsească.
AJUNGE!
Îi invităm pe toţi cetăţenii liberi ai ţării acesteia ca VINERI 28 MAI 2010 ora 18.00 să depună o monedă de 10 bani pe trotuarul din faţa clădirii Guvernului României şi a Prefecturilor judeţene. Haideti să le dam ultima şpagă şi apoi să ne lase în pace!
NE-AM SĂTURAT:
- să suferim noi ca să prospere ei;

- să închidem ochii la incompetenţă, corupţie şi dezgustul guvernului faţă de propriul popor;
- să ne vedem părinţii, bunicii şi prietenii plângând în faţa alimentarelor;
- să vedem profesori, medici, funcţionari publici şi alţi oameni care muncesc cinstit tânjind în faţa galantarelor din supermarket;
- să fim stropiţi de limuzinele scumpe ale unor analfabeţi ale căror unice calităţi sunt lipsa de cultură şi instrucţie şi apropierea de banul public
Rugăm pe toţi cei care împărtăşesc aceste credinţe ale noastre să se alăture demersului nostru. Rugăm mass-media, partidele politice, organizaţiile civice şi sindicale să se alăture demersului nostru.
E timpul ca acest guvern să plece împreună cu primul său ministru. E deja ceasul al doisprezecelea. Mămăliga nu mai trebuie să explodeze încă o dată.

...deşi, zic eu, e posibil s-o facă....

Imuni la bunul simţ

2010-05-17T19:58:00.000+02:00

Ziceam ceva de imunitate şi de cât de prost a fost ea înţeleasă la noi. Adică noi am înţeles-o prost, iar alţii au aplicat-o în folosul lor.

Citez de pe site-ul Adunării Naţionale a Franţei - doar e ţara care a dat lumii Declaraţia Drepturilor Omului - http://www.assemblee-nationale.fr/connaissance/immunite.asp : "On qualifie d'immunité parlementaire l'ensemble des dispositions qui assurent aux parlementaires un régime juridique dérogatoire au droit commun dans leurs rapports avec la justice afin de préserver leur indépendance. Le souci de concilier la nécessaire protection de l'exercice du mandat parlementaire et le principe de l'égalité des citoyens devant la loi a conduit à distinguer deux catégories d'immunités : l'irresponsabilité et l'inviolabilité".

În mioritica contemporană (cacofonia a fost strict intenţionată, să fim bine înţeleşi): Se numeşte imunitate parlamentară ansamblul dispoziţiilor care asigură parlamentarilor un regim juridic derogatoriu de la dreptul comun în raporturile lor cu justiţia în scopul de a le menţine independenţa. Preocuparea de a pune de acord protecţia necesară a exercitării mandatului parlamentar şi principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii a dus la distingera a două categorii de imunitate: iresponsabilitatea şi inviolabilitatea.

Boooon. Înainte să trec mai departe, semnalez două chestiuni: imunitatea e derogatorie, scuteşte adică, de consecinţele unor abateri de drept comun (droit commun), în nici un caz de cele care ţin de dreptul penal. De fapt, şi astea civile sunt limitate, o să vedeţi în ce fel.

Reiau: "L'irresponsabilité, immunité absolue, soustrait les parlementaires à toute poursuite pour les actes liés à l'exercice de leur mandat. Elle est établie par la Constitution dont l'article 26, dans son premier alinéa, dispose « qu'aucun membre du Parlement ne peut être poursuivi, recherché, arrêté, détenu ou jugé à l'occasion des opinions ou votes émis par lui dans l'exercice de ses fonctions ».
Adică: Iresponsabilitatea (imposibilitatea de a trage la răspundere) sau imunitatea absolută îi sustrage pe parlamentari de la orice urmărire pentru acte legate de exercitarea mandatului lor (sublinierea îmi aparţine). Zice Constituţia, Art. 26, alineatul 1: "nici un membru al Parlamentului nu poate fi urmărit, căutat, arestat, deţinut sau judecat pe baza opiniilor sau voturilor emise de el în exerciţiul funcţiunii".

Clar, nu? Imunitatea (iresponsabilă) înseamnă să fii protejat de (şi NUMAI de) consecinţele opiniilor şi voturilor tale de parlamentar. Adică să nu fii hărţuit pentru părerile tale, cea ce mi se pare corect. În nci un caz nu îţi permite să-ţi dai salarii de nesimţit, diurne de dinozaur, cheltuieli discreţionare şi pe care nu trebuie să le justifici decât cu o declaraţie pe propria răspundere "da, să trăiţi, am cheltuit 30,000 de euro, dar declar că a fost numai în scop patriotic. Punct."
Zice mai departe că iresponsabilitatea acoperă toate actele care ţin de funcţia parlamentară. Evident, accidentele rutiere comise în stare de ebrietate, cumpărarea nejustificată de maşini scumpe sau perdeluţe de birou de 5.000 euro perechea, cocoţarea neamurilor (proaste) în funcţii inutile şi bine plătite, licitaţiile preferenţiale şi şpăgile de stat nu intră în parohia asta.

Mai departe, tot din carte: "L'inviolabilité tend, quant à elle, à éviter que l'exercice du mandat parlementaire ne soit entravé par certaines actions pénales visant des actes accomplis par les députés en tant que simples citoyens. Elle réglemente les conditions dans lesquelles s'exerce l'action pénale pour les actes étrangers à sa fonction".
Deci, inviolabilitatea tinde să evite ca exercitarea mandatului parlamentar să fie împiedicată de anumite acţiuni penale vizând acte săvârşite de către deputaţi în calitate de simpli cetăţeni (adică în afara perioadei în care îşi exercită mandatul). Ea reglementează condiţiile în care se exercită acţiunea penală pentru acte străine funcţiei.

S-a reţinut, da? Adică inviolabilitatea asta NU elimină, ci reglementează acţiunile penale împotriva unui parlamentar care comite infracţiuni în timpul lui liber şi în afara Parlamentului - adică în timpul în care nu telefonează câte 6 ore la prieteni, nu joacă Solitaire pe laptopuri de 1.000 euro, nu urmăreşte filmuleţe porno pe site-uri cu plată (din banii tăi şi-ai mei), nu votează la 6 mâini în numele şi cu cartelele colegilor absenţi (vorba pipicantropului Dan Iosif care, din fericire, a încetat să mai facă umbră pământului şi ruşine ţării: Votez la câte mâini vrea muşchii mei, bă!), pe scurt, în afara "programului de muncă".

Ajunge. Vă las să faceţi comparaţii de situaţii. Dar nu mă pot împiedica să cred că începutul sfârşitului statului de drept în România s-a produs odată cu votarea originalei noastre imunităţi parlamentare. Asta a transformat Parlamentul şi Senatul în două borcane cu miere la care s-au adunat toate muştele de căcat, cu neamu' lor cu tot.

Patrioţi cu burta plină

2010-05-16T20:59:00.000+02:00

Intrerup pentru moment seria BCR, parţial pentru că m-au lăsat în pace zilele astea, şi parţial pentru că se întâmplă lucruri mult mai neroade de jur împrejur. Păi eu stau şi ma uit la mine ca chiorul la buzunarul gol (asta mi-a scăpat, fără intenţii de aluzie politică dar, dacă tot se potriveşte, o las aşa) în timp ce toată ţara e pe cale să intre în puşcăria FMIstă a datornicilor.

Pe sticlă, fel de fel de specimene fac apel la solidaritate şi strânsul curelei. Am aflat cu mare şi pe alocuri stupidă surprindere cine e de vină pentru vidul din teşchereaua naţională: EU.

...şi tu, desigur, nu te minuna. Ba şi el. Şi ea. Profesori, pensionari, pantofari şi ceasornicari care eludează Fiscul, comit evaziuni fiscale şi îndeasă în buzunare miliarde nedeclarate. Mame care au dus ţara de râpă născând copii. Copiii înşişi, care au secat bugetul ţării cu alocaţiile lor nemeritate. Mi s-a oprit ceasul, ce mai.

Dar cel mai ameţitor lucru mi se pare figura cu care un ministru de finanţe (fără nici o slujbă, evident, dar cu 5-6 surse de venit), un senator, un parlamentar îndeamnă, lăcrămos, de deasupra burţii făcute în timpul mandatului, la sacrificiu. Mă întreb, cât o fi de greu să fii patriot când ai cheltuit în martie 38,000 lei (Petru Călian, PDL, " a primit 5.361 de lei net indemnizaţie, diurne de peste 3.000 de lei, a plătit pe cazare, în Bucureşti şi peste hotare, aproape 11.000 de lei şi a decontat bilete de avion şi bonuri de benzină de 8.000 de lei. La toate acestea se adaugă suma forfetară primită pentru cheltuieli în teritoriu de 10.422 de lei" - informaţie difuzată de Realitatea TV) şi ai telefonat preţ de vreo două salarii medii ("liberalul Relu Fenechiu se menţine în top, cu convorbiri în valoare de 1142 de lei în martie. Recordul stabilit de deputatul PNL a fost în luna ianuarie, când a vorbit la telefon de peste 2.500 de lei" - aceeaşi sursă)?

Îţi place, da, român rupt în cur şi principal vinovat de criză şi recesiune? Când ministrul Cutare hamletizează "trebuie să strângem cureaua, de asta depinde a fi sau a nu fi bani", la tine se referă, fraiere, nu la marmoriştii, borduriştii, asfaltatorii, căpuşele de curent şi gaze naturale care te-au trimis la baza piramidei trofice ca să se scobească ei liniştiţi în nas la umbra imunităţii parlamentare (despre care o să scriu cât de curând). Tu va trebui să strângi cureaua, să te subţiezi ca să se poată mişca mai cu talent firmele preferate, agenţiile de paraziţi şi licitaţiile trucate. Normal că e vina ta, că tu i-ai urcat acolo unde sunt şi tu slăbeşti pentru ca ei să se îngraşe. Mare păcat că n-a rămas în drapelul naţional gaura aia de la revoluţie; ar fi fost emblema ta ideală în vremurile astea.

Dacă nu-ţi place ce-ai citit, e tot vina ta. Dar măcar poţi face ceva. Aruncă în ei cu "pempărşi" folosiţi cum vor face mâine mamele din Braşov sau semnează petiţia care i-ar putea obliga (în caz că se mai întâmplă miracole) să strângă şi ei cureaua, pe http://www.realitatea.net/petitie-online--sa-taiem-si-din-banii-parlamentarilor-semneaza-aici_713465_semneaza.html . Nu garantez că ajută la ceva, dar măcar te mai răcoreşti.

Nimic nou, rămâne cum n-am stabilit

2010-05-14T23:08:00.000+02:00

... în sensul că ambiţiile mele de a fi tratat ca un client, nu ca un infractor, sunt la fel de infantile cum erau şi săptămâna trecută.
M-a sunat săptămâna asta colegul Doamnei amabile, Domnul Precaut. S-a interesat dacă a nimerit unde trebuie. Nu doar asigurându-se că mă cheamă ca în hârtia pe care o ţinea departe de telefon, nu cumva să văd că citeşte, ci cu întrebări suplimentare, dacă eu sunt chiar cel care în data X a făcut împrumutul Y si e în întârziere de plată cu suma Z. S-a oprit aici din cauză că se terminase alfabetul şi rămăsese fără litere. Dar nu s-a dat bătut, ceea ce m-a convins că în lumea asta oamenii cu bune intenţii mai au o şansă.
- Cum stăm? zice.
- Dumneavoastră, nu ştiu, zic. Eu nu stau deloc, sunt în deplasare. Mă gândeam să fug din ţară, da' după aia o să daţi toţi vina pe mine pentru criză.
- Aveţi umor, zice, cu tonul unuia care-a găsit o mie de euro în fundul unei toalete publice înfundate cu rahat şi n-are nici mănuşi de latex, nici.un băţ mai lung, nici un creion sau pix, nimic cu care să-i recupereze.
- Nu vă luaţi după asta, zic. De fapt sunt gata să mă spânzur şi v-am turnat povestea cu fuga din ţară ca să nu trimiteţi televiziunea încoace. Tot omu' are nevoie de intimitate.
- Ha, ha, face el, haideţi c-avem de discutat treburi serioase.
- Hai că m-aţi pus pe gânduri, mă alarmez eu. (Dacă spânzuratul îl plictiseşte înseamnă că are cel puţin zece clienţi pe săptămână care-şi taie gâtul în public sau îşi dau foc la ore de rating maxim, Doamne, cu cine m-am pus?)
- Când credeţi că puteţi plăti restanţele? mă ia el din scurt, după care-şi dă drumul cu un discurs de vreo 4 minute despre termene, planificări, riscuri, de puteai să juri că viitorul firmei lor, ba chiar al ţării, depinde de banii mei. Pe când să-l întreb dacă nu cumva vorbesc cu însuşi ministrul de Finanţe deghizat în racket (de fapt, să recunoaştem, nici n-ar fi o atât de mare deghizare), face, brusc, ca primul jet de apă de robinet dimineaţa, ăla care-ţi smulge cana din mână şi te lasă doar cu toarta: Ei?
- M-aţi umplut de respect, zic. Am înţeles decât foarte puţin (ştiind că mă sună din Bucureşti, mi-am spus că-i o dovadă de bună creştere să-i vorbesc omului pre limba lui. Ce naiba, n-ai în fiecare zi ocazia de a folosi decât în propozii afirmative în faţa unui cunoscător. Poate se simte flatat şi-mi reduce datoria la jumătate... În fine, credeţi c-a ţinut figura? Aiurea. Pofta-n cui şi banii-n pungă!)
- Poftim? susură el (acum imaginaţi-vă o voce în stare să şuiere chiar şi la cuvinte care n-au s sau ş, şi-aveţi un portret robot al şarpelui Kaa din Cartea Junglei reprofilat profesional în România).
- OK, m-aţi prins, zic eu. De fapt n-am înţeles chiar nimic. Ba mai rău, mă gândeam la altceva, cam de pe la început, când am pierdut şirul.
- Domnu', se oftică el, eu încercam să vă explic nişte lucruri.
- Ba nu, îl unşpemetrizez eu, m-aţi întrebat ceva, după care n-aţi mai aşteptat să raspund. Chiar, mai ştiţi ce m-aţi întrebat?
... n-o să credeţi: ştia. Îl bănuiesc că-şi notase întrebarea dinainte pe ceva, tocmai ca să n-o uite, dar n-am cum s-o dovedesc. Şi nici el n-ar fi recunoscut, bag mâna-n foc. Eh, hoţul neprins, recuperator cinstit.
După asta discuţia a cam degenerat încă vreo două trei minute, dar am rămas amândoi fermi pe poziţie. El, că dacă nu plătesc suma integrală în trei zile mă sună din nou; eu, că n-o să plătesc suma integrală în trei zile, aşa că aştept să mă sune.
A închis cu un "la revedere" politicos, cu o uşoară nuanţă de ameninţare, cam ca dentistul căruia-i spui adio, dar care ştie el ce ştie. Toată ziua mi-a bântuit prin dosul creierului vorba lui Humphrey Bogart la final de Casablanca: "this is the beginning of a beautiful friendship"...

Jurnal de balamuc (2)

2010-05-05T00:34:00.000+02:00

BCR. Bancuri Cu Retardaţi.
Unul aş fi eu, financiar vorbind. Din episodul anterior am ramas cu experienţa, dar viaţa merge mai departe. Mai rău, adică.
Exemplu de comunicare modernă 1: discuţia cu recuperatorii de creanţe.
Eu: Păi nu înţeleg nimic. Am facut în decembrie o cerere de reeşalonare a ratelor, cu trei luni de pauză. În februarie încă mi se cereau acte doveditoare, şi acu' mă somaţi dumneavoastră să ies cu banii. Nu era normal să mi se spună măcar "nu se poate, din motive etc" încă din ianuarie? Aş fi încercat cumva să plătesc încă de atunci, sa nu se adune 1200 de lei în patru luni.
Domna Amabilă: 2200.
Eu: hâc?
Ea (amabilă): 2200, întârzierea de plată plus penalizările.
Eu: da' parcă nu se penalizează decât după trei luni de întârziere, şi gradat, conform vechimii ratei neplătite. Dumneavoastră cum aţi calculat?
Ea (tot amabilă): n-am calculat noi, ci BCR.
Eu: şi-atunci eu de ce vorbesc cu dumneavoastră? Doar ăia de la BCR ar trebui să mă lămurească, nu?
Ea (amabilă-dulce): ne-au încredinţat nouă recuperarea, nu ştiu dacă mai aveţi ce discuta cu ei.
Eu: Da' cum au calculat-o?
Ea (amabilă-amăruie): Nu ştim, asta e ce ne-au informat ei, pe ei ar trebui să-i întrebaţi.
Eu: Bună idee, o sa vorbesc acolo sus.
Ea (amabil-didactică): Până atunci trebuie să plătiţi. Că e mai bine aşa. Cât de repede.
Eu: Doamnă, dacă aveam banii ăştia repede nici nu mi-aţi fi auzit de nume. Muncesc pentru ei, mi-am revenit cât de cât, da' ca să vi-i pot da repede ar trebui să jefuiesc o bancă. Poate chiar BCR, că tot sunt de-al casei...
Ea (amabil-curioasă): Şi cam cât durează?
Eu: Păi să vedem, un jaf nu se face aşa, cât ai bate din palme, trebuie pregătiri.

Pe naiba, vă daţi seama că nu i-am zis asta, nu? Am zis: câteva săptămâni, că pun maine 100, poimâine altele 250, cum îmi vin şi mie banii.
Ea (amabil-severă): Da' să vă grăbiţi, bine? Că e mai bine aşa.
Între timp, am reuşit să pompez în contul ăla 550 lei. Mă bântuie stafia Doamnei Amabile.

Exemplu de comunicare modernă 2: m-apuc şi scriu online BCRului. Explic situaţia, că e mai bine aşa, şi întreb şi eu ca Gheorghe-n târg:
1. Nu era normal să fiu anunţat dacă nu se poate reeşalona datoria? Anunţat din timp, vreau să zic, să ies la cerşit după bani. De ce toate băncile, inclusiv BCR, anunţă posibilităţi de reeşalonare, de refinanţare a datoriilor, numa' mie nu-mi zice nimeni nimic?
2. Ce e cu penalizările? Care-i algoritmul şi logica încărcării datornicului? Cât se penalizează vechimea fiecărei rate, că doar n-o fi tot aia o lună de întârziere sau patru luni?
3. De ce nu se vorbeşte cu mine, ca client vechi ce mă aflu, ca de la om la om? Să fiu informat, să mă întrebe ce probleme am de nu plătesc, să căutăm soluţii împreună, să mă ia de braţ tipul ăla din reclame şi să-mi descreţească fruntea. Chiar, unde-i tipul ăla din reclamele BCR, ăla care are soluţii la toate?

Am primit un mail săptămâna trecută, cum că problema mea e în curs de soluţionare şi voi fi anunţat. Şi (miracol!!!) chiar am fost. Un sms de la recuperatori, azi: "înţelegerea de plată nu a fost respectată. Vă somăm să achitaţi suma restantă de 1.634 lei în următoarele trei zile. În caz contrar vom aplica prevederile legale". După ton, bag mâna-n foc că a fost Doamna Amabilă.

Mă duc mâine pe la BCR să mă distrez. Poate aflu şi dacă la închisoarea datornicilor au internet. Dacă da, vă spun şi vouă.

BCR = Boul Cu Restanţe

2010-04-24T11:49:00.000+02:00

...ăla-s eu, mai bogat acum (cu o experienţă inedită şi senzaţională, în sensul că mi-a dat nişte senzaţii de care nu mă văd scăpat prea uşor. Nici prea întreg).
Pe scurt: de-acu doi ani am de plătit în fiecare lună câte o rată pentru un împrumut. Nu mult (nici o sumă nu-i mare când o ai, şi-i enormă când lipseşte).
În decembrie trecut mi s-a agravat brusc situaţia financiară: veniturile familiei mele de 4 membri s-au redus la 1.000 lei lunar, pe durată nedefinită. Aşa că mă duc eu, ca omu' necăjit, la BCR, să cer o amânare a plăţii ratelor cu 3 luni. S-a mai încercat, s-a mai reuşit, deci ar trebui să meargă (deja vă văd rânjind, anticipativ, a pagubă; aveţi dreptate, dar aveţi şi puţintică răbdare).
Timp de câteva săptămâni mă tot duc eu încolo, cu acte, dovezi de salariu, certificate, adrese - mă rog, tot circul, de care nu sunt vinovaţi angajaţii sucursalei locale a BCR, că şi ei, săracii, le trimiteau la Înalta Poartă, de unde veneau cereri pentru altele. Cred că le-o fi tăiat încălzirea pe timpul iernii, şi şi-au făcut oamenii rost de hârtie pentru foc, cum au putut.
Ei, dragii moşului, au trecut alea trei luni fără răspuns, ba, de la o vreme, nici cereri pentru alte hârtii nu-mi mai veneau - semn că vremea devenise mai caldă sau că BCR Bucureşti trecuse pe surse de încălzire mai comode. Între timp, m-am mai redresat financiar, şi m-am gândit că n-are rost s-o mai lungesc, că au trecut deja patru luni de când voiam eu o amânare pe alea trei. Şi mă duc eu - ieri, că deja s-a făcut aprilie - să reiau achitarea ratelor şi să anunţ că, dacă tot n-au făcut nimic cu cererea aia, acum ar fi vremea s-o îngroape definitiv.
Ce credeţi? Cum am dat banii, cum m-am trezit cu un apel telefonic de la o firmă de recuperare, căreia BCR îi încredinţase "cazul" meu (aşa-i trebuie cui plăteşte...), care mă anunţă, politicos dar ferm, că suma restanţelor mele plus penalizările pentru întârziere urcă la aproape dublu faţă de cât socotisem eu că datorez, şi că "ar fi cazul să vă grăbiţi cu plata, să remediem situaţia, că-i mai bine aşa pentru toată lumea". Politicos, dar ferm, aşa cum îi stă bine unei firme de recuperări.
Păi întreb şi eu, ca boul, de ce nu mi-or fi zis din ianuarie ca nu-mi aprobă cererea de reeşalonare, să ştiu o treabă clară? I-am întrebat şi pe recuperatori, retoric, pentru că n-aveau ce-mi răspunde. Până la urmă cred că asta e un fel de strategie de adus bani la puşculiţă: când n-ai curaj să te legi de unu' mare şi tare, care se bate pe burtă cu Puterea, încerci să compensezi paguba pe care ţi-o face ăla "completând" de pe la 1.000 de alţii, mai mici şi mai fără ciocu' mare. Îi laşi cu cererea-n mână şi ochii-n soare patru-cinci luni, fără să zici nici da nici ba, apoi îi penalizezi pentru întârzerea plăţii. Rezultatul se numeşte Boul Cu Restanţe. Cum ziceam la început.

Caravana Gaudeamus la Cluj

2010-04-13T00:05:00.000+02:00

Începând de miercuri, 14 aprilie, până duminică, 18 aprilie, Caravana Gaudeamus poposeşte la Cluj, în Piaţa Unirii. Adică la botul calului lu' Mathias, ca de obicei. Cine vrea cărţi, CDuri. DVDuri, muzică... mă rog, di tăti, mai puţin ţoale, agroalimentare şi etnobotanice, e binevenit.

În plus, undeva la uşa cortului, la standul de cărţi al editurii Anteea, voi fi prezent şi eu joi, 15 aprilie, la ora 12.30, lângă teancul de cărţi pentru copii pe care le-am ilustrat pentru Anteea (13 sau 14 titluri, parcă). Care aveţi copii între 3 şi 9 ani, aduceţi-i la inaugurarea standului, cu o poezie sau un cântec învăţate - se dau premii, neamule! Ba chiar, incredibil, imprevizibil şi senzaţional, premii în cărţi! Nu mezeluri, cozoroace fără şepci sau excursii exotice în paradisuri fiscale. Cărţi. De citit, cu litere, cuvinte şi desene.
Pe lângă asta o să mai punem de-un mini-atelier de desenat desene şi colorat cărţi de colorat, poate şi ceva jonglerie, clowning, prosteală şi cam tot ce se poate face până se prind oamenii ăia şi ne dau afară.

Joi, deci, la doişpe treizeci.
La botu calului şi uşa cortului.
Ptiu, ce etnic sună...
Da-i pe bune.
Serios.

Corteggiani în direct. Sau aproape...

2010-03-26T22:46:00.000+01:00

Nou! Tare! Bun! Splendid! Pentru BDişti, şi nu numai!
François Corteggiani, redac-şef la Editions Vaillant şi cunoscut cunoscătorilor revistei PIF ca unul care a trăit - şi a construit - istoria BD a ultimilor 30 de ani în Franţa, are blog. Cu amintiri, desene, planşe deja publicate şi multe schiţe. Genial. Sans blague, ça blogue.
Scufundare în direct la http://www.francois-corteggiani.over-blog.com/

Saint Petreck's Day

2010-03-17T00:27:00.000+01:00

Adică azi, 17 martie (adică în fiecare 17 martie). Plus ziua naţională a Irlandei. Toată lumea verde. După, urmează săptămâna aia de mahmureală cruntă din cauza căreia toţi irlandezii se tem de Patrick. Ştiu ei de ce.

La Galerie e seară irlandeză; Shamrock se ocupă de asta. Un motiv în plus să staţi acasă. E fum (gros), e bere (black), e zgomot (ei pretind că muzică), e inghesuială (s-au anunţat, nepoftiţi, vreo 70 de filo-irlandezi), se şade pe jos (îţi dă un sentiment incredibil de siguranţă după a şasea bere), se urlă (după a opta bere până şi asta pare muzică). A, da: şi se bea, am uitat.

Deci, nu veniţi. Rămâne mai mult loc pentru noi. Irish today, hangover tomorrow.

Vernisaj şi lansare: s-a întâmplat

2010-03-12T20:24:00.000+01:00

Poze, poze. La fel pe blogul librăriei Book Corner, http://librariabookcorner.wordpress.com/.

Lume multă, lume bună. Mulţumiri tuturor celor care-au venit să mă susţină şi încurajeze. Sau dimpotrivă.

Aşa cum am anunţat dinainte, toate cărţile cumpărate pe loc au fost auto-graph-iate.

Au mai rămas trei zile

2010-03-08T11:54:00.000+01:00

...până la lansarea ediţiei ilustrate a Poveştilor lui Creangă şi până la vernisajul expoziţiei de ilustraţii şi schiţe, studii, machete şi concept-art care le-au precedat. Am primit şi afişul oficial. Iată-l.

Lecţia de ortografie

2010-03-07T21:33:00.000+01:00

Superbă postarea doamnei Anca Ursa pe http://ancaursa.wordpress.com/2009/09/02/greseli-in-scriere-si-vorbire/ . Am găsit-o abia acum, deşi e o postare din 2009, şi m-am bucurat ca de un magazin de jucării. Un îndreptar de exprimare corectă, scrisă şi orală, atât de necesar în vremea asta în care toţi micii mâzgălitori de spaţiu virtual îşi închipuie că e suficient să-ţi deversezi incultura într-un spaţiu public ca să devii celebru...
Citiţi, că merită.

Lansare de carte, vernisaj de expozitie

2010-02-26T18:27:00.000+01:00

Ion Creangă iese în lume. De fapt, Poveştile lui.

Nu-i prima oară, dar acum Poveştile apar în ediţia de lux pe care o merită, hardcover, plus 50 de ilustraţii excepţionale (au spus-o alţii, eu nu laud pe nimeni, doar repet. Dar ilustraţiile chiar sunt bune. Scuze dacă mă repet).

Joi, 11 martie, orele 18.00 (plus-minus câteva minute, mai degrabă plus), la librăria Book Corner din Cluj, strada Iuliu Maniu numărul 43, are loc vernisajul expoziţiei de ilustraţii, lansarea cărţii şi o sesiune de autografe, dedicaţii, desene. Sunteţi bineveniţi (asta o spun eu, Creangă nu ştiu ce părere are...)

Tartor ocular

2010-02-25T01:07:00.000+01:00

... că nu poţi să nu te gândeşti la Stan Păţitul, ca rumân neaoş ce te afli, şi să nu-l vezi actualizat oriîncotro întorci ochii. Decât că tu eşti Stan-Păţitul-Care-Nu-Învaţă-Niciodată-Din-Greşeli, şi te holbezi - din nou, zilnic - la buturuga pe care dracu', de data asta, a pus mămăliga şi toporul. Aşa, de intimidare (nu c-ar ezita să-ţi taie deştele dacă te obrăzniceşti la mămăligă). Faci un SRL? PAC! - o taxă, un impozit. Încerci să pui de-un ONG, să faci tu treaba de care ar trebui să se ocupe statul, de n-ar fi atât de ocupat cu feliatul la comisioane, salarii bugetare de lux şi pensii barosane pentru ex-barosani comunişti? TROSC! - un set de beţe-n roate. Vrei, în fine, să faci ceva bun şi dezinteresat, ai poate resurse externe sau ajutor (tot dezinteresat) de dincolo, da-ţi trebuie o aprobare, o ştampilă, un aviz? ŢUP! (era sa zic NUP, Doamne trozneşte!) sare un impiegat al cutărei oportunităţi... pardon, autorităţi: "da' mie ce-mi iese la faza asta?"

- Nu-ţi iese nimic, şi nici mie. Fac un lucru de folos, ajuti şi tu, şi-ţi pui de-un loc in Rai.

Se uită la tine, preocupat de două lucruri: 1. esti nebun? şi 2. e contagios? Nu-i iese nimic. Iţi ies ţie ochii ca la melc, tot căutând un mod de a face ce vrei să faci. Până la urmă, o laşi baltă, nu te pui cu sistemul, că nu-i al tău.

Dup-aia, la ştiri, te uiţi bovin şi incredul la Preşedintele Tutulor Românilor, care te-anunţă că în ţara ta peste 90% din populaţie este ascultătoare de manele.

Are dreptate Alesul. Şi tu asculţi manele. Pe stradă, duduind din maşini de neam prost, în casă, la 2 noaptea, duduind afară, din maşini de neam prost. Normal că asculţi, da-ţi şi vine să-l întrebi pe Cârmaci: da' din ăia 90%, câţi ascultă manele de bună voie, şi câţi din cauză că n-au încotro? Şi dacă-i aduni pe ăştia involuntari, cu ăia de bună voie, şi cu ăia de dau maneaua la maxim, nu iese peste 100%? Şi 'Mneavoastră din care grupă sunteţi? Aţi calculat şi ce procent reprezentaţi, sau nu merge, că iese cu rest?

... da' nu mai zici nimic. Păi nici măcar ce gândeşti n-auzi. E 3 dimineaţa, şi prin geamul de termopan s-aude duduind afară o manea.

Din maşina aia de neam prost.

Relansarea economiei româneşti

2010-02-17T00:12:00.000+01:00

...c-am văzut atâtea planuri, proiecte şi propuneri încât am rămas fără vorbe faţă de aşa meşteşug de tâmp... ăhm, agerime. Decât o diagramă pot scoate din mânecă deocamdată. Şi la întrebarea implicită "Acesta este un no comment?" pot răspunde doar cu un ferm "Deci, mhnuştiu".

Floare de Februare

2010-02-15T22:31:00.000+01:00

... că ba s-au veştejit unele, ba n-au apucat altele să dea colţu' (ierbii, adică), şi dacă tot sărbătoreşte ţara asta ceva, nici ea nu ştie bine ce, prin 14 februare, sar şi eu c-o floare.

Happy Ballantine's Day, whiskey lovers!
...Ce dacă trecu? Mahmureala, dacă-i autentică, rămâne, nu?

2010-01-31T13:20:00.000+01:00

Incepând de luni, 1 februarie, în cafeneaua-galerie La Galerie, strada Samuel Brassai 4, Cluj-Napoca, veţi (sau aţi, dacă va lasă lenea) putea admira (sau dimpotrivă) o expoziţie de ilustraţii haiose ale Poveştilor lui Ion Creangă, puse pe hârtie de al dumeavoastră Graphite. Nu vă aşteaptă nimeni la intrare, dar, dacă ajungeţi, n-aveţi ce pierde - în afară de timp. Oricum, cafeaua face toţi banii.

Ion Raţiu, 10 ani de la deces

2010-01-20T20:42:00.000+01:00

...de fapt, cred că de scârbă ne-o fi întors omul ăla spatele. Ca şi Corneliu Coposu, ca şi Călin Nemeş, ca mulţi alţii. Ultimul om pentru care am votat în ţara asta şi, probabil şi în viaţa mea, că nu văd să mai apară vreunul, nu dintre caricaturile astea de fantomă politică. Ultimul înger cu papion, dacă nu-l număr şi pe Dan Puric. Noroc că măcar el e încă printre noi, plus încă vreo câţiva care, prin simplul fapt că există, mai ţin lumea asta într-o bucată.

Aşa, de şi din amintire, pentru cine nu ştie, câteva din vorbele memorabile ale Domnului Raţiu, din vremea în care candidase la prezidenţiale: "Dacă vreţi să trăiţi bine, comunismul trebuie să moara"; "Dacă vreţi comunism, votaţi-l pe Iliescu; dacă vreţi democraţie, votaţi-mă pe mine"; "Eu am dreptate şi tu n-ai. Dar pentru dreptul tău de a nu avea dreptate eu sunt gata să mor".

Eh, suntem o ţară de surogate. Şi surogaţi. Comunism n-am avut, ci dictatură. Democraţie n-avem, ci anarhie şi debandadă. Într-un interviu cu Grigore Leşe, un fost staroste de căluşari spunea, simplu, "prea bun îi Dumnezău cu noi oamenii, faţă de cât merităm". Mai bine n-ar fi zis-o nici Heidegger.

Jurnal de balamuc 1

2010-01-08T23:56:00.000+01:00

...sau mai bine-ar fi fost Călin, file de ospiciu, parafrazându-l pe poetul nepereche ? (n-am înţeles niciodată expresia asta, mă duce cu gândul la testicule lipsă. Rimează cu "ureche"; o fi o aluzie la sănătatea lui mintală? dacă da, se potriveşte aici...)
..decât că nu mă cheamă Călin, iar cei care poartă numele ăsta n-au nici o vină că trăiesc unde trăiesc - decât dacă au avut ocazia să emigreze şi-au preferat să rămână. Treaba lor, singuri şi-au făcut-o. Deci, rămâne Jurnal de balamuc. Pentru că trăiesc într-unul. Se numeşte România, bine-aţi venit, lasciati ogni speranza, voi ch'i entrate. Uite de ce, pentru început:

1. Odată cu deszăpezirea a început numărarea gropilor din asfaltul şoselelor patriei. E jale, sunt multe, si o... un fel de... ...hai să-i zicem responsabilă din partea autorităţii de resort (deşi la partea cu responsabilitatea am îndoieli serioase) zicea că-i normal, nu vine de la calitatea asfaltului ci pur şi simplu asa se întâmplă când se topeşte zăpada, apar gropi, hi hi hi. Curat responsabilă. Am o corectură de facut, madame: gropile alea apar la topirea zăpezii în sensul că devin vizibile când nu le mai acoperă nimic! Da' erau acolo şi înainte, aşa să ştiţi! Am şi o soluţie ca să le reduceţi numărul: UNIŢI-LE ÎNTRE ELE!

2. Două clanuri ţigăneşti din Bucureşti sunt în război. După ultimele ştiri oficiale, motivul rivalităţii între ele este că unul dintre clanuri l-a propus pe Gabriel Liiceanu la “10 pentru România” pentru titlul de cel mai mare filosof român în viaţă, iar celălalt îl preferă pe Andrei Pleşu. Surse neoficiale ne-au dezvăluit însă, sub protecţia anonimatului, că de fapt totul a pornit de la o dispută între şefii de clan, pe tema “cine ar merita premiul Nobel pentru literatură, Mircea Cărtărescu sau Horia-Roman Patapievici?”Sper ca dupa triumful meritat al Hertei Muller conflictul etnocultural să se stingă, mai ales că şefii respectivi au primit vestea cu aceeaşi reacţie: "haoleu, da' nici măcar nu-i româncă de-a noastră!"

Restul mai încolo, că-s multe de zis. Închei cu o ilustraţie care va sta curând pe coperta celei mai originale ediţii a Poveştilor lui Ion Creangă (de la prima ediţie încoace, desigur).