Bilanţ la sfârşit de an, mo!

...cică 'ntr-o sară, cum sta Măria cu ochii beliţi în telenovele, ce se gândeşte Ion: mă, hai să fiu io om o dată, fac şi-un lucru bun şi-o scap pe fomee de-o grijă. 

Ia el scăunelu', găleata, o ţigară şi hai la grajd să mulgă vaca.

Aia, proastă, ca vaca, de, nu-l prea cunoştea, că n-aveau acelaşi traseu peste zi. Se uită o dată scurt şi chiorâş la el, după care-l ignoră regeşte. Ochii-n tavan, ca Măria-n teveu, şi dă-i şi rumegă.

Pune Ion scăunelu' jos la coada vacii, găleata sub uger, el pe scăunel, şi s-apucă de muls. Vaca, cu coada ochiului, ia mira de ochire, direcţia, azimutul, face ea nişte calcule de care ştiu vacile să facă, şi-şi înfige un picior gata copitat în găleata pe sfert plină. 

Suduie Ion vreo două minute, caută un capăt de sfoară, leagă piciorul vacii de ţăruşul despărţiturii (deşi era singura lor vacă, o ţineau în separeu, să se simtă şi ea băgată în seamă, na) şi reia procedura de extragerea laptelui din vacă. Nu pentru mult timp; vaca mai avea picioare libere, dintre care unu' tocmai de celalaltă parte a cozii. Şi-a găleţii, of course. O mişcare inteligentă (pentru o vacă, vreau să zic), şi iaca găleata răsturnată, laptele pe jos, Ion în toţi dracii şi vaca în culmea fericirii.

Suduie Ion înc-o repriză - fără să repete ce zisese în prima, că-şi extinsese şi el vocabularul tot citind ziare cu femei dezbrăcate - îndreaptă găleata, întinde mâna dup-un capăt de sârmă şi priponeşte şi celălalt picior al fiarei de cealaltă parte a separeului, crăcănând vaca precum o capră de tăiat lemne. Aprinde ţigara, încălcând cu bună ştiinţă un kil de reguli de convieţuire cu vaca, materialul lemnos din grajd, paiele inflamabile, râul, ramul, premierul, preşedintele şi restu' lumii, şi se reapucă de muls.

După cum v-aţi prins deja, una din extremităţile vacii se numeşte coadă. S-a prins şi Ion, după ce i-au trecut stelele verzi din faţa ochilor şi două treimi din calendarul ortodox printre dinţi. Cine-a încasat vreodată o coadă de vacă peste ochi ştie ce vreau să spun. Ok, ochiu' vânăt, portretul condimentat cu bălegar, ţigara-n găleată, vaca privind şmecher peste umăr.

This is war! face Ion în gându' lui. Se cocoaţă pe scăunel, cu gând să lege coada vacii de grinda de sub acoperiş. C-o mână ţine coada vacii-n sus, cu cealaltă se caută prin buzunare. Sârmă, ioc. Sfoară, la fel. Pe când să termine de pomenit ultimul sfert de calendar, şi-aminteşte de cureaua de la pantaloni. Bun. Cu mâna liberă o scoate de la brâu, îi face-o buclă-n jurul cozii şi se întinde-n sus spre grindă, să-i arate animalului în ce constă superioritatea lui Homo sapiens. Nădragii lui Sapiens, rămaşi fără ancorare în meandrele concretului, o iau la vale.

Ei, dragii moşului, în momentul ăsta îşi face intrarea Măria, nedumerită că unde-i stă omu' atâta vreme. Ia încercaţi să vă imaginaţi tabloul aşa cum îl vede ea: vaca cu coada-n sus, Ion pe scăunel la dosu' ei, cu nădragii-n vine. 

-Tulai, mă Ioane, da' ce drac faci cu vaca? chirăie, deja văzându-se  în rol principal la ştirile alea tari, de la ora 17. Da' Ion, amărât:

- Auzi fă, dacă-ţi zic c-o mulg, mă crezi?

Ce legătură cu bilanţu', vreţ' să-ntrebaţ'?

Simplu: aşa mi-a mers mie tot anul ăsta în interacţiunea cu instituţiile statului. Român.

Hai, s-aveţ' un an mai bun. Decât ăsta de-acu', nu decât 2012.

Schizoelectrica Blues. Loazele câştigătoare.

Am impresia, citind comentariile şi aprecierile la adresa îndemânării mele de povestitor, scenarist, etc., că cel puţin o parte dintre voi presupune că ce povestesc eu pe-aici e inventat, rezultatul fanteziei mele unice, debordante şi geniale. Regret (şi am toate motivele pentru asta), dar nu-i aşa. Toate cele povestite sunt întâmplări reale, aventuri şi păţanii ale unui român în ţara lui. Ce-i drept, le mai înfloresc eu, transform nişte imbecili în personaje, le înfrumuseţez vorba şi vocabularul şi le dau un farmec la care nici n-ar putea visa. În rest însă, tot ce vă spun eu pe-aici chiar se întâmplă. Şi cu Registrul Comerţului, şi cu Finanţele, şi cu alte aberaţii care în scumpa noastră patrie sun deja banalitate. Dac-aş inventat ce scriu, m-aş scoate basma curată, învingător în toate cele, ceea ce nu e cazul. De data asta chiar am luat-o peste bot. 

Deci, ieri mă prezint din nou la casierie. N-am trimis încă nimic la şefimea electrică, pentru că vreau să-mi plătesc şi factura pe noiembrie, să fiu în ordine. M-aşez la capătul dinspre stradă al unei cozi de cel puţin 20 de nefericiţi şi până-mi vine rândul apuc să citesc juma' de carte (nu merg niciodată nepregătit la chestii d-astea). La ghişeu, tot mâţa de la naftalină. În aceeaşi postură, cu aceleaşi haine. Nu mă şochez, mi se-ntâmplă şi mie să uit acelaşi tricou câte-o săptămână, da' mă bate gândul că face cumva parte din mobilier. O scot ăştia din priză seara, sau o lasă pornită şi peste noapte? Doar eu plătesc curentul, nu?


- Săr'na, fac, şi-mi spun datele. Se uită iar, lung, pe monitor şi-mi arată un canin:
- Sunteţi deconectat. V-am mai spus.
- Vă pare bine? mă-nteresez eu (n-am canini de calibrul ăla, aşa că nici nu-ncerc). Mie-mi merge curentul tot înainte. Nu v-am mai spus?
- Tre' să plătiţi, punctează, scurt şi  tare.
- De-aia sunt aici, mă arăt eu de acord. Să ştiţi că nu mă lasă conştiinţa să dorm noaptea, şi ziua n-am vreme.
... v-am zis că ăştia n-au umor? ah, ok, nu mai insist.
- Deci, reconectarea şi deconectarea, susură ea, vizibil îmblânzită. Păcat că n-are cum să dureze, pen' că am veşti proaspete, pe care i le şi servesc:
- Nu, doar ultima factură, mă hlizesc ca un elev bucuros că i-a picat întrebarea la care ştie răspunsul.
- Da' tre' şi reconectarea, îmi trage două apostrofuri dintr-o suflare.
- Tre', nu tre', acu' mă-nteresează factura (te-am tăiat! trei apostrofuri!)
Oftează din greu, gen "da' înceţi la minte mai sunteţi voi, ăştia", îmi eliberează chitanţa, ia banii. Şi tot nu se lasă.
- Da' să ştiţi că tre' să vorbiţi cu şefa, că poa' s-aveţi probleme (tot trei. Joacă tare).
- Pă' vorbesc, dacă tre', numa să-mi ziceţi un' dau de ea, al'fel nu mă descurc (patru! eat this!)


Mă-ndrumă din vorbe, cu o lejeră urmă de frustrare, spre ghişeul şefei de tură. Un mamifer mic şi rău, genul de pekinez care te muşcă de gleznă fără avertisment. Îi spun care-i treaba, se uită pe monitor (cre' că ăştia, dacă nu adorm şi-acasă privind la un monitor, se visează noaptea cu ochii-n sticlă, plănuind răutăciuni pentru noi, ăştialalţii) şi mă mârâie scurt.
- Sunteţi deconectat.
- Ba nu-s, doamnă, nu mă las eu. În afară de-o siguranţă defectă, pe care am rezolvat-o, n-am probleme cu curentul.
- Aici apare că sunteţi.
- Şi dacă dintr-o întâmplare vă apare acolo că-s mort, n-are importanţă că stăm de vorbă, eu tot mort rămân, nu?
(Are şi mai puţin umor decât subalterna. Cam 5,328% din cât ar avea un pui congelat).
- Domnu', n-are rost să discutăm. Pentru neplata facturii din septembrie sunteţi deconectat. Tre' să plătiţi.
- Păi acum sunt la zi cu toate plăţile, şi deconectarea aia de care tot spuneţi n-a avut loc ; de ce-aş plăti-o, că n-am comandat-o?


Şi-acum vine bomba număru' unu. Se uită la mine ca la unu' deja mort - că tot am adus vorba -  şi scuipă scurt, în timp ce notează într-un registru, de pe facturile pe care i le-am arătat, numele şi adresa.
- Degeaba sunteţi la zi acum. În noiembrie a fost emis un avertisment şi în 13 decembrie aţi fost deconectat.
Doamne, e surdă! Sau autistă. Poate şi asta e o condiţie de angajare. Sau de avansare.
- N-am fost, doamnă, decât în evidenţele dumneavoastră fictive. Nici acum nu sunt.


...Şi bomba număru' doi.
- O să fiţi, domnu'. Mâine vine angajatu' şi vă sigilează contorul, îl dă jos şi rămâneţi deconectat până când plătiţi, şi după aia până când ajunge echipa de reconectare. 
Nu-mi vine să cred: cucoana mă ia la şantaj, verde-n faţă. Uite, de-aia e şefă în timp ce altele sunt doar casiere. Sau clienţi. E prima oară în viaţa mea când regret că nu-mi pot trimite soţia şi copiii undeva la lumină, căldură şi curent până rezolv treaba asta, c-aş merge bucuros până-n pânzele albe. Dar am promis acasă că nu fac gură mare. Oricum, se pare că nici n-am cu cine. Unde să faci tărăboi? Care televiziune sau ziar s-ar interesa de aşa ceva, dacă nu apar silicoane sau scandaluri cu sex în grup?

Întreb, ca să fiu sigur: - Deci dumneavoastră îmi spuneţi acum că am de plătit o deconectare care n-a avut loc, plus o reconectare care nu va avea loc, pentru că dacă nu, chiar o să aibă loc. Am înţeles bine?


Nu mai pierde vremea cu fineţuri, îmi lansează scurt şi direct în freză bomba numărul trei.
- Dacă nu plătiţi vă deconectăm.
Pe scurt şi în clar, dacă vrei război de uzură, te priveşte. Noi avem timp, avem chef, avem răbdare, şi orice-ai face tot la mâna noastră ajungi. N-avem argumente, dar pârghiile de forţă sunt în mâna noastră şi, orice-ai face tu, tot sistemul câştigă, fraiere.


Şi gata, asta a fost. Nu vă povestesc senzaţia aia de înfrângere, de amăreală în fundul gâtului, de-ţi vine să îngropi lumea în fiere. Cui n-a trăit-o i-o spui degeaba, şi cine a experimentat-o n-are nevoie de explicaţii, şi nici să i-o aminteşti.


Plătesc 140 şi ceva, deconectare, reconectare. Mă simt deconectat. Relaxat. Reconectat. 
Ies. Faţada sediului Electrica din Cluj e plină de beculeţe care ard, ziua-n amiaza mare. 

Aici sunt banii dumneavoastră.

Schizoelectrica Blues. Autodenunţ

...pentru că, dacă v-aţi închipuit că trece anu' ăsta fără să mai păţesc eu ceva, atunci se cheamă că v-aţi băgat deştele-n ochi pân' la cot. Nu vă condamn, că la fel am făcut şi eu. Până ieri.

De fapt, luni, 13 decembrie, a început povestea. Pe la vreo 11 jumate mi se stinge tot prin casă. Becuri, prize, TeVeu, calculator, frigider, tot, ce mai. Petrec un sfert de oră instructiv-educativ luând, cu lanterna-n dinţi, toate cele patru siguranţe din panoul electric, verificând şi binecuvântând în surdină, ca popa. Nimic. Nici siguranţe arse, da' nici lumină - Nu-i lumină nicării, zice Grigore Leşe. De unde-o fi ştiut?

Concluzia - normală, în altă ţară: pană de curent. Mă duc la cursuri, că m-aştepta lume. Mă-ntorc pe la vreo două jumate. Tot beznă, da' vecinii aveau di tăti. Mă rog, de slană şi cârnaţi n-am întrebat, numa' de curent. Aveau.

Dau să caut pe net un număr de telefon de la Electrica. Nimic, evident. Calculatorul merge mai bine cu curent, decât fără. Al meu era fără. Mă duc la preş-ul de bloc să-l întreb dacă ştie vreun număr. Nu ştie. Mă-ntreabă "da' la siguranţa generală te-ai uitat?"
- Care? fac eu. Aia pe tot blocul n-are cum fi arsă.
- Nu, măi, sunt siguranţe exterioare pentru fiecare apartament în parte.
Apare şi administratorul. Mergem la panoul de siguranţe. A mea era deşurubată şi pusă pe un pervaz. Îl binecuvântez de toate rudele de gradul I pe cretinul care se joacă la siguranţe. O înşurubez la loc. Am curent. 
- Eşti în întârziere de plată? zice preş-ul.
- Habar n-am, da' mă duc să întreb, fac eu.


Şi mă duc. Ieri. Că la mine salariul trece doar în tranzit spre alte locaţii. La Electrica dau, ca de obicei, de o casieră uitată acolo de prin vremea războiului de independenţă. Mă anunţ, mândru, că vreau să plătesc nişte facturi mai vechi. Nu c-aş vrea neapărat. Cred că niciunul din cei care plătesc n-o fac de bună voie.
Se uită în monitor. Lung. Probabil încă învaţă să citească. Apoi, către mine, cu aerul ăla satisfăcut, de mâţă hibernată într-un sertar cu naftalină timp de 500 de ani, gen "haţ, te-am prins": - Sunteţi debranşat. Din data de 13.
Flutur din gene către ea: - Zău? N-am băgat de seamă. Şi azi e 16, deci bănuiesc că m-aş fi prins dacă rămâneam trei zile pe-ntuneric.
- Aveţi curent? îi ies ei ochii prin ochelari.
- Am, dară, mă fălesc eu. Ba şi gaze (de tensiune, colici şi migrene nu-i mai zic).
- Nu se poate, îi iese la suprafaţă sfânta indignare proletară. La noi figuraţi ca debranşat. N-aţi mai plătit de patru luni.
- Asta cu guvernul tre' discutat, o consolez eu. Nenorociţii aruncă banii pe iluminatul de Crăciun, şi salariul meu e în moarte clinică.
- Dar cineva v-a debranşat! intră ea în fibrilaţie.
- Eh, o fi uitat, că pe la mine n-a ajuns, mă prefac eu îngrijorat. (Las' să-l curenteze pe imbecil, că merită). Eu venisem să plătesc facturile mai vechi, că la cea mai recentă tre' s-aştept să se-nvechească. Numa alea vechi devin interesante.
Normal că-mi ignoră complimentul mascat la adresa vechiturilor.
- Tre' să plătiţi taxa de reconectare, mârâie. Sau toarce, e greu de spus. Mai întâi taxa, şi după aia facturile.

- Păi cum vă spuneam, eu curent am, aşa că de ce ar trebui să mă consider debranşat? gânguresc eu.

Trece o şefă. Sfinxul de la casierie se întoarce spre ea: - Şefa, domnul e debranşat şi nu vrea să plătească reconectarea. 
Între timp, lumea de la patru cozi făcuse linişte. Timp de câteva minute bătusem Ştirile de la ora 5 la capitolul audienţă.
- Las' că vine el să plătească, face Şefa, apoi mă vede şi se prinde că eu sunt duşmanul naţiunii şi mă ia la lătrat: - Di ce nu vreţi să plătiţi?
- N-am zis că nu vreau, îi zâmbesc cât pot eu mai inocent, dar acum ideea colegei dumneavostra mi se pare din ce în ce mai bună. Chiar, de ce-aş plăti taxa aia cât timp nu sunt deconectat? Sau tre' să plătesc mai întâi deconectarea, să vină careva să-mi taie firele, şi abia apoi să vin să plătesc reconectarea? Sau să scriu mai întâi o cerere de deconectare?

... Clar, n-are umor. Probabil ăsta e unul din criteriile obligatorii de angajare. Şi-am mai făcut-o şi "colega" subalternei. Crimă. Urmează pedeapsa.
- Domnu', noi n-avem vreme de de-astea. Sunteţi deconectat şi punct. La noi aşa apare.


Cum s-ar zice, aşa spune calculatoriul, realitatea mai ducă-se naibii.


- Da' de unde ştiţi, că n-aţi fost la mine să verificaţi? încep eu tactica de învăluire. Aţi putea la fel de bine să mă declaraţi mort, deşi stăm de vorbă, doar pentru că aşa vă apare pe monitor. Păi aşa puteţi să vă jucaţi oricând la calculator, să declaraţi pe oricine "deconectat" şi să-l puneţi la plată. Pe de altă parte, omu' pe care l-aţi fi trimis mi-ar fi sunat la uşă, m-ar fi anunţat că cu regret sunteţi obligaţi să mă deconectaţi, mi-ar fi sigilat tabloul electric şi mi-ar fi spus să vin încoace cu... cât ziceţi că-i taxa aia?


Glorie & victorie. Harpia se ambalează.
- Păi sunt vreo 70 de lei deconectarea, domnu', şi reconectarea la fel. Şi nu cred că vine careva să vă sigileze nimic. Eventual vă scoate siguranţa.


Gata, ăsta-i momentul meu de extaz. M-apuc să râd în gura mare. Toată lumea tace şi cască ochii şi urechile.
- Ha, haaaaaaaa! Adică îmi intră în bloc unu' care nici măcar nu sună la interfon la mine, se furişează la tabloul electric, scoate siguranţa şi pleacă fără să mă anunţe ce-a făcut, şi dumneavoastră numiţi asta "procedura de deconectare şi reconectare" şi vreţi 140 de lei pentru o "procedură" pe care o poate executa orice imbecil care a văzut vreodată o siguranţă fuzibilă? Chiar dacă am întârzieri de plată, tre' să admiteţi că asta nu-i profesionalism, "doamna". E comedie de amatori!

...şi dă-i şi râzi. La asta mă pricep. Am fost actor şi clown, ce naiba!


Casierei i s-au aburit ochelarii, iar Şefa e-n pragul unui colaps nervos.
- Dacă nu plătiţi taxa de reconectare nu vă mai emitem facturi, încearcă o ieşire onorabilă.
- Şi asta-i de rău? contrez eu. Că mie mi se pare de bine. Adică , eu nu mai plătesc, că n-am facturi, da' cum o să justificaţi consumul de curent din treişpe şi pân la anu' dacă eu sunt oficial deconectat? Şi cine-l plăteşte, dacă eu nici nu exist în evidenţe? Poate doamnele şi domnii care stau acum la cozile vecine?


Normal, doamnele şi domnii bombăne că nu, nici vorbă. Îi înţeleg: nici eu n-aş plăti. Şefa se umflă ca-n reclamele la drojdia de pus în aluatul de cozonaci.

- Nu aşa se pune problema. Nu plătiţi, nu vă reconectăm. Şi mai sunt şi alte feluri de a rezolva.
- Oh, sunt convins. Uitaţi numărul meu de telefon, adresa o aveţi deja. Dacă vine, totuţi, omu' ăla care umblă la siguranţe, anunţaţi-mă din timp, să-l aştept cu doi-trei reporteri. O să ne distrăm. Până atunci, dacă doriţi să mă împiedicaţi să-mi plătesc facturile restante, vă rog să o faceţi în scris, sau să vă anunţaţi Şefa (aia mare, mă gândesc că tre' să fie cineva în vârful întregii şandramale) că doresc o audienţă. Oricum, am de gând să scriu o scrisoare deschisă conducerii Electrica despre procedurile folosite. Şi, dacă va trebui să plătesc, măcar să ne distrăm de banii ăia, ce ziceţi?


Nu zice nimic. Îi face semn casierei să-mi accepte plata facturilor. Le salut politicos, cum mă ştiţi, şi plec.


Acu, mă gândesc să scriu repejor scrisoarea aia la Electrica, că nu ştiu cât m-o ţine siguranţa sau când apare călăul.


Azi la prânz, când am început să scriu, m-am uitat la ceas. Era 12.48 şi afară, pe stradă, becurile de pe stâlpi ardeau în prostie, nevinovate.

Cenaclul Freacăra Portocalie. Omagiu

Poeta de renume mondial, savant, om politic, eternă sursă de lumină şi inspiraţie pentru ling... ăăă, oameni ai muncii din politică, economie, industrie, agricultură şi nu numai, eroină şi mamă a naţiunii, ne-a fericit săptămâna asta cu o înaltă mostră de talent din imensul rezervor intelectual pe care l-a pus neprecupeţit în slujba patriei. 

Citez pentru posteritate, Wiki şi Guinness Book:

Nu contează cât de lung ai tocul, 

important e cât de mult munceşti.

Spiritul lui Florian Pittiş, revenit pentru câteva obiecţii legate de aşa-zisa acurateţe a redării versurilor, a fost declarat persona non grata la toate şedinţele de spiritism din ţară, timp de un an.

Un neobrăzat, duşman laş al poporului care se ascunde sub pseudonime ca Graphite, Graphitemaniac şi încă vreo câteva, a îndrăznit să obiecteze că tocurile sunt înalte sau scunde, nu lungi sau scurte. Forţele de ordine au intervenit prompt şi trădătorul de ţară se află în siguranţă şi pentru binele lui într-o instituţie de maximă securitate pentru a medita timp de zece ani la doctrina viitorului luminos al patriei în viziunea memorabilă a Geniului din Pleşcoi.

Oamenii muncii din artă şi cultură adresează pe această cale un fierbinte omagiu, declarându-se în unanimitate susţinători necondiţionaţi ai măreţei viziuni a Partidului, în frunte cu secretarul său general, tovarăşa Elena.

Dormi liniştit, româââââne (pe muzica imnului naţional, în ovaţii şi aplauze prelungite). Partidul face poezii pentru tine.

Că caţi, că nu caţi, vremea cătatului trece

...că până la urmă tot au copt-o. Atâta au dat-o la întors, până s-a ars pe toate părţile.

Adică, după ce se anunţă stabilizarea concediului pentru creşterea copilului la doi ani, adică aşa cum era şi înainte (da de ce-aţi mai consumat, mo, o săptămână de discuţii, plus bani, curent, haleală, alte resurse şi nervii noştri pe deasupra? numai de dragul încă unui exemplu al eficienţei voastre de deficienţi?), pac, vine Băsescu şi zice că totuşi tre' reducere la un an. Ca ce chestie, în virtutea cărei competenţe şi priceperi, după consultaţii temeinice cu cine, asta nu se-ntreabă nimeni. 

Ba mai sare şi pahidermul de Ioan-Nelu Botiş (Ioan sau Nelu, nu se ştie sigur care din ei, complimente naşilor, fără număr, fără număr) de pe colacul scaunului de toaletă de Ministru al Muncii (şi ce faţă & aspect de om cinstit care şi-a construit destinul prin munca proprie, mamă, mamă, ascundeţi copiii să nu ia exemplu), că tre rediscutată chestiunea, că recuperări de bani (acu' ştiu de cine-mi aduce aminte figura lui deschisă şi intelectualizată - cred că ceva film cultural ucrainean era), că bugetu', că care-i avantajul la doi ani de concediu, că căutăm şi alte soluţii. Să nu rămână locurile de muncă neocupate.

Păi bine, supradotaţilor, - mă bag eu - atunci când o femeie angajată intră în concediu pe doi ani, nu este automat angajat un înlocuitor pe durată limitată? Că eu asta am tot văzut. Şi-atunci care locuri nu se ocupă, în afară de alea blocate de Ministrul Muncii (Ioan sau Nelu, că-mi tot uit), ca de exemplu la grădiniţele unde s-a pensionat bucătăreasa, de-au rămas copiii fără mâncare şi cu postul blocat? Sau atâtea posturi de pedagog, psiholog, consilier, logoped în întreg sistemul de învăţământ, ocupate fictiv şi ţinute blocate, adică rezervate pentru nişte directoare care nu practică, că nu ştiu, şi inaccesibile persoanelor competente care dau anual examene degeaba?

Eh, dragii Moşului, până la urmă a rămas arsă, cum ziceam. Care ai copii, mo, să-ţi fie de bine, te-ai scos la doi ani, da'  statul tot nu rămâne în pagubă.Care ai de gând să naşti la anu', te-ai făcut de-un concediu de 12 luni şi gata. A, ba poţi să-l prelungeşti, fără plată. Sau să te întorci la locul de muncă pe care o să-l găseşti ocupat, lăsându-ţi copilul la creşele care încă nu s-au construit, sau cu o bonă acreditată care încă nu va fi primit acreditarea.

Oricum va fi, închinaţi, odată cu mine, câte-un scutec (bine) umplut în sănătatea Ministrului Muncii (că Ioan, că Nelu, că care vreţi, n-are importanţă; e tot un nimeni cu greutate)!

Ucenicii prăjitori

...pentru că, ori de câte ori se lasă cu abracadavre, tot cine nu trebuie se trezeşte fript. Poate că, inerţi, vegetativi, habarnişti şi hibernişti cum suntem, deja nu ne mai afectează; cam ca stimularea electrică la o broască moartă.

Da' totuşi, din când în când, parcă eu, unul, mi-aş pune nişte întrebări - nu c-ar interesa pe cineva răspunsurile - despre motive şi rezultate. Azi, duminică, se pune pe tapetul bugetar al infantililor care ne conduc, pentru ultima oară, cestiunea înjumătăţirii concediului pentru îngrijirea copilului, de dragul, atenţie, REDUCERII DEFICITULUI BUGETAR ! ! ! ! !

Păi cum să nu te întrebi, de exemplu, cu gândul la ultimii doi-trei ani: aţi băgat, bă, impozit forfetar, TVA mărit, accize, taxe, pensionare mai târziu, concedieri la normă, salarii la treisfert, aţi mâncat până şi alocaţiile copiilor noştri, plus alte atâtea hocus-bocusuri....

....... ŞI UNDE-S REZULTATELE ?

De ce nu s-au văzut la buget ditamai sumele pe care ziceaţi că le recuperaţi? Unde sunt banii ăia mulţi câştigaţi prin reducerile salariale? Ce rapoarte confirmă că măsurile alea au dat rezultate, ce calcule s-au făcut publice pentru a justifica austeritatea impusă de voi doar pentru noi ?

Dacă tot n-aţi răspuns, mă gândesc să-mi răspund singur, până m-o contrazice careva: cu banii ăia - care, evident, s-au economisit undeva - s-au astupat găuri ale furturilor comise de Putere şi Opoziţie (că doar n-oţi crede că ăilalţi sunt mai cinstiţi! Neee, stau la rând ca marinarii la bordelul c-o singură angajată disponibilă şi-aşteaptă: stai aici şi ai răbdare, că după ce ies eu intri tu); necazul ar fi că găurile-s mari şi multe, de curs curge ca din furtun, iar completarea se face cu picătura, că doar n-o să luăm de la ai noştri!

Uite-aşa, pensiile neobrăzaţilor nu se reduc, salariile nesimţite nici atât - sau, eventual, de prin 2013 - în timp ce legile de tăiere din banul amărâtului intră în vigoare imediat - ba, în curând, şi retroactiv, când n-or mai rămâne alte surse. Totul, pentru ca ei să poată fura mai departe.

Evident, pentru public e muuuuuuuult mai importantă cocoţarea Elenei Udrea în fruntea fără minte a PDLului bucureştean (Roberta Anastase a cotcodăcit chiar un memorabil "am venit la Bucureşti să luăm lumină" care depăşeşte în materie de pupincurism tot ce-am auzit până acum. Aveţi o singură scuză, madam: pentru o minte aflată în eclipsă permanentă e posibil ca luciul unei coafuri blonde să fie confundat cu o sursă de lumină), mai importantă deci  decât avertismentele economiştilor, banii folosiţi nejustificat care trebuie returnaţi la UE (41,7 milioane de euro, de exemplu, pentru agricultură), cota alarmantă a şomajului printre tineri, numărul insuficient de creşe şi grădiniţe, starea drumurilor, a spitalelor şi mă opresc aici, înainte de-un infarct.

De câteva zile se discută (se, adică fără a asculta persoane direct implicate) despre scurtarea concediului de creştere a copiilor. Tot în numele echilibrării bugetare, evident, adică pentru perpetuarea furtului.

N-am văzut un psiholog invitat - la niciun post TV -  să vorbească despre impactul unei atare decizii asupra copiilor. S-a bătut apa-n piuă despre buget, economii, pe alocuri chiar despre mamele care ar vrea să reia lucrul, că primesc adaosuri de salariu. Unde să muncească, băi, pierduţi în ceaţă, dacă mai trebuie eliberate prin concediere 15.000 de locuri de muncă bugetare? Ah, la privat! La ăia pe care i-aţi descurajat cu accize, taxe şi impozite... Aud comparaţii între noi şi ţările UE şi mă ia cu greţuri: aşa ne compara Petre Roman acum 15 ani, că e firesc să ne aliniem la preţurile UE - fără să zică, evident, nimic despre salarii. Mergem cu turma, că turma ştie drumul. Noi, adică, cei conduşi, nu guvernanţii, băi, fraiere, că n-ai înţeles nimic despre democraţie, marş la muncă, fă, şi descurcă-te cu plodu', că nu cu primul-ministru l-ai făcut, să-i poarte el de grijă, grijania voastră de leneşi, că numa ne bateţi la cap cu reforme şi facilităţi, de nici să fure-n linişte nu mai poate parlamentaru', că de dormit nici nu mai zic, la ce gălăgie e-n sală.

Deci copiii sunt undeva la coada priorităţilor, mult după câştigul imediat al kondukatorilor. În al doilea an de viaţă, în care ar trebui să achiziţioneze deprinderi de bază, decisive pentru evoluţia lor ulterioară, vor pune doar bazele unei viitoare depresii, cu rădăcini în neglijarea de către mame, în tratamentul incompetent administrat de bonele ad-hoc şi în stressul părinţilor cocoşaţi de muncă şi taxe. Da' cui îi pasă, la urma urmei, în afară de cei direct implicaţi? Partidul vrea bani, îi dăm bani, cu recunoştinţă că nu doarme noaptea de grija noastră. Că de-aia doarme ziua, în şedinte...

Pe când şi-or face efectul măsurile astea, vor avea ei, deja, guvernanţii, alte soluţii, ca de exemplu vânzarea copiilor către UE, ca s-o ducă măcar acolo mai bine şi ei, săracii (şi, în contul ăsta mai punem şi ştergerea amiabilă a unor datorii financiare).

Mă-ntreb şi vă-ntreb o ultimă dată, iubiţi şi stimaţi conducători, genii unice, surse de lumină, marinari şi cârmaci: bă, n-ar fi mai simplu să vă opriţi, naibii, din furat?

Breaking News: Aflu, azi, duminică 5 decembrie, ora 21, că s-a decis, în fine,  rămânerea la concediul de 2 ani. Să fie asta o victorie a democraţiei? a bunului simţ? a poporului? Îndoi-m-aş.
Mai degrabă aş paria pe o strategie, ca aia cu salariile: încă de prin vară mi-au spus o mulţime de cunoscuţi "bă, nu mai vreau spor de salariu de 50%; mi-ar fi de-ajuns să-mi dea cât aveam anu' trecut pe vremea asta, adică ăia 25% înapoi...". Dacă în 2011 om primi 15% în plus, deja vor plânge mulţi cu lacrimi de recunoştinţă, că ce bun îi tătucu' naţiunii şi profetul lui, Boc.
Prin urmare, ia-le mult, dă-le înapoi câte puţin, şi-ţi vor cânta imnuri cum le cântă acum comuniştilor.
...sau ce, credeaţi că s-au hotărât să se oprească din furat ???




Ultima oră: luni, de Moş Nick, încă se mai discută: rămâne la doi  ani, se scurtează la un an, se reduce alocaţia, nimeni nu ştie nimic,  că de-aia i-aţi votat. Dacă ştiau ceva, cât de cât, stăteau acasă. Apoi, iaca burtieră pe Realitatea: Băsescu şi Botiş vor concediu de un an.
Măi dragă, domnilor, scuzaţi expresia, da' io n-am nimic împotrivă. Luaţi-vă frumos concediu un an, că aveţi amândoi copii care nu-s în stare nici să mănânce singuri (noroc cu creşele gen Bamboo, păcat că-s puţine) şi mai vorbim după. Am aşa o impresie că n-o să vă simtă nimeni lipsa, decât poate tabloidele, găozarii şi ţigăncile împuţite.

Bocofanii

Încă una scurtă, că-s pe fugă. Eventual în Congo, mă mai gândesc.

Zâmbiţi, mâine poate fi mai rău. Adică nu poate. Sigur.

Etnoboctanice de sezon rece

...pentru că dacă mai are cineva îndoieli că Dumnezeu erea mahmur când i-a creat pe români, sau că (aşa cum zice o vorbă veche, dar prea frumoasă ca s-o uităm) în ţara asta mama proştilor e mereu gravidă, mai am şi eu nişte argumente de dată recentă şi sezon rece, cum am spus.

• deci, mi-a plăcut la nebunie scandalul ăsta cu poliţişti, adjective. Fătuloiu, Şoric, nume predestinate pentru gloria veşnică a poliţiei române. Când le citeşti isprăvile, gafele şi umorul involuntar, nu te poţi gândi decât: la aşa nume, ce nevoie mai are limba română de epitete, mo?

• apoi, încă una tare, ia d-aici, neamule, Romania, I love you: cre'că-n Guvern se fumează iarbă. Multă şi de proastă calitate, îmbâcsită cu îngrăşăminte, paie de mătură şi fire de mop umede. Se face fumul ăla greu, care se lasă-n jos şi uite-aşa i se coboară premierului la cap. Da, ştiu că se spune "a se urca la cap", da' când stai cu capu-n jos se mai potriveşte, ai?

• de unde ştiu io treaba asta? L-am ascultat pe Marele Mic (am vrut să-l şi văd, da-i greu, prin lanul ăla de corupţi opaci) cum pledează el pentru reducerea la jumate a concediului pentru creşterea copilului. Mi-a plăcut argumentaţia, cum că şi-n alte ţări sunt concedii scurte, ba încă şi mai scurte. Păi era şi la noi, mo domnu': mai demult, pe când ereai matale mic, avu şi mămica matale concediu de-ăla scurt, şi-acum suportăm noi consecinţele...

• pe de altă parte, nu cea economică: de-aia au murit oameni la Revoluţie (ca de pildă ex-ministrul Blaga, de plictiseală la televizor, că se-ntrerupsese programul şi n-aveai la ce să te uiţi), ca să ajungă mamele să-şi lase copiii prin vecini, sau agăţaţi de gardu' întreprinderii, ori să taie-n şaişpe o bonă filipineză, s-ajungă la mai multă lume? Păi cum naiba poţi tu, creier mic şi asudat, să propui o gogoaşă dintr-asta când numărul de creşe din ţară acoperă sub un sfert din minimul de locuri necesare? Cum naiba te ţine şoricul de pe mandibulă să trimiţi sute de mii de mame la muncă după ce-ai anunţat concedieri în masă? La care locuri de muncă, şi unde? ...ori poate-n Spania, zici, că tot a dat liber Marinelu' la uşchit din ţară?

• acu', dac-am început, hai şi pe partea economică. Las la o parte jdemilioanele de euro, finanţări şi împrumuturi nerambursabile de la Europa, care trebuie acu' returnate pentru că nu există justificări ale modului în care au fost cheltuiţi banii ăia (ce ţi-e cu doamnele: Leana, Roberta, Monica, Eba & alte tute n-au învăţat încă să nu arunce bonurile şi chitanţele de la shopping; la fel, managerii de piei de purice care fac teambuilding in Hawaii, secretarii de stat pentru care o Duster e "hai, mă, la valoarea noastră...?") nu mai insist, zic, da' uite altă chestie: cum naiba poţi să arunci 4000 de lei indemnizaţie pentru creşterea copilului uneia (vorba vine, că de fapt e multe...) care vine cu adeverinţe c-a lucrat în trei-patru locuri simultan în anul dinaintea naşterii? Adică, cât de bou tre să fii ca să înghiţi ridichea asta, să nu te prinzi că sunt angajări fictive şi salarii mari din care patronu' n-a plătit decât contribuţiile individuale? Sau cât de escroc, ca s-o faci în timp ce tai ajutorul financiar al câtorva sute de mii de elevi pentru că un limbric conţopist a avut ideea de geniu să le modifice încadrarea la categoria defavorizaţilor cu doar câţiva bani?

• p-ormă stau şi mă gândesc: cum dreaq mai poţi avea tupeu tu, preşedinte sau premier, să vii să încurajezi natalitatea, să lauzi politicile sociale şi să ridici în slăvi nobilul scop de a da ţării cât mai mulţi viitori fraieri cu Dacie second-hand?

• că de-aia zic: numa' etnoBOCtanicele mai e o esplicaţie. Da' măcar legalizaţi-le, să aibă şi decretele astea de trei lulele şi-o para chioară o justificare, sau o cauză logică măcar. Românu-i răbdător, vai de capu' lui de idiot, aşa că decideţi-vă mai repede cine încasează beneficiile şi daţi iarbă la tot bizonu'.

• a, şi am şi un imn pentru treaba asta. Pentru cine n-a apucat albumul Ploaia din 1984 al lui Mircea Baniciu, iaca mai jos un link la piesa Magazinul de vise.  Ascultati textul, dom mim-sinistru, că merită. Rupt din viaţă, nu alta!

Cu Dumnezeu, pe loc. Repaus.

Mă-ntorsei, mo, din Frância şi Helveţia, dar despre ce fu acolo v-oi spune mai încolo, cand îmi vin şi pozele de la locul faptei. Deocamdată e decât filme (mă-nnebunesc după propoziţiile afirmative cu decât, da' cred că asta am mai fost spus-o). Tot ce mărturisesc acum este că m-a prins operatorul TV5Monde jonglând cu mere în livada din Chambéry a lui Jean-Jacques Rousseau. Frumos exemplu de comportament românesc în deplasare (bunul sălbatic, ar fi zis Janjacul, care de altfel n-a comentat nimic legat de treaba cu merele; băiat fin, franţuz, cu pedigree, educaţie, ce mai... Ba şi mort, pe deasupra).

De fapt acu' alta-i povestea. Eram pe-acolo când a început greva cauzată de prelungirea (cu doar doi ani, atenţie!) a vârstei de pensionare. În prima zi de grevă au oprit munca & ieşit în drum 6.000.000 (meleoane!!!) de nemulţumiţi plus simpatizanţi, asta înainte să se prindă studenţii că-i rost de zile libere şi să se asocieze şi ei. La cantitatea asta, incluzând şi angajaţi din sectorul privat, nu te poţi mira că în patru zile un sfert din benzinăriile franţuzeşti rămăseseră fără aprovizionare...

Normal că-ţi vine să faci o comparaţie cu stavridul mioritic, marinat în propria-i apatie. Hai, mo, nu să iasă şasă milioane-n stradă, că se scufunda groapa din asfaltul strămoşesc sub greutatea pătimirii (pentru mai multe detalii, epitete şi metafore încercaţi la Goga-n poezii) şi, judecând proporţional, nici nu era de unde. Da' parcă nici alea 500 de amărâţi tradiţionali, fraierii brandului de ţară, profesori ori pensionari ori sindicalişti care ies în drum, la o groapă de vorbă, ţâpuresc şi urează de bine, mai cântă un cântecel cu Boc în centrul atenţiei orientate descendent, se zgribulesc o oră, două şi dacă, Doamne fereşte, începe ploaia, pleacă pe la căşile lor, să tremure în familie, nu în uliţă cu străinii.

Au chirăit pensionarii, din străfundul ultimei lor energii alimentate cu ultimele compensate; li s-a dus suflul într-o juma' de oră. Să le plângi de milă şi să dai fuga să rezervi ultimele resurse strategice din făina ţării (vorbesc de aia bună, autentică, turcească) pentru colivă. Pe cân' te-ntorci, ia-i de unde nu-s. Te uiţi atent şi-i vezi pe ultimii alergând la galop; le-au luat foc gumarii de la frecarea cu asfaltul. Te iei după dârele de cauciuc de tenişi (made in Shanghai) şi după o vreme descoperi unde era milionul corespunzător celor 8 - de-acum - din Franţa. Ba afli şi de ce: o strategie genială de dezamorsare de mitinguri geriatrice:

A VENIT MOAŞTEEEEEEE ! ! !

Asta e. Nici la Diaconescu-n direct arestat & reluare nu se-adună atâţia. Ce rating, ce Elodie, ce Dansez-pentru-mine-că-de-alţii-mă-doare-n-cur, ce audienţă-n puii lui Bendeac? Sfânta Parascheva rulz! Sf. Dumitru strikes back! The revenge of Saint George!

Să fim bine înţeleşi, n-am nimic contra sfinţilor şi a cultului dedicat lor. Da' treaba asta le face deservicii în primul rând eroilor şi martirilor credinţei (oricare-o fi ea, pentru că nu doar ortodoxia suferă de balamuc religios şi negustorie cu credulitate; ia încercaţi să faceţi la Lourdes distincţia între credinţă, turism şi business: mă tem că Sfântul Duh însuşi nu s-ar descurca...), le face deci deservicii transformând ceremonia în bâlci, ritul în maimuţăreală, icoana în afacere de şnapani şi puritatea unei convingeri personale şi intime în hârtie igienică de uz multiplu. Asta mă deranjează.

Revin. Uite-i, deci, pe venerabilii anterior morţi de epuizare şi privaţiuni, acum înscrişi la campionatul local, rural, fatal şi penal de Counterstrike şi Mortal Kombat cu paporniţa, cârja şi roata, levieru' şi mâneru' de la scaunul cu rotile, plus călcat pe deştele, ochelarii ori proteza adversarului, smuls bastonul babei din faţă şi intuit care-i genunchiul şubred al vecinului din stânga. 

Te uiţi ca dom' preşedinte-n Levantul lui Cărtărescu (adică fără să pricepi nimic, asta vreau să zic, să n-aud alte interpretări, perverşi subversivi ce sunteţi!) şi zici că nu-i adevărat. Băi, oamenii ăia semimumificaţi de nevoi & lipsuri, care n-aveau energie să-şi  strige dreptul la drepturi, care trezeau mila prin simpla lor prezenţă, oamenii ăia sunt ăştia, adică aceiaşi? De unde atâta putere să se urce unii peste alţii, să escaladeze bariere umane, să mute din loc cordonul de jăndari şi să scuipe prin ochi & ochelari flăcări de ură creştinească la adresa aproapelui plasat cu 30 de centimetri mai aproape de raiul cu moaşte? 

...Nu-s doar ei, săracii, să nu exagerez. E plin de prostime acolo, de toate calibrele şi vârstele. Numa' că faţă de ăi mai tineri si feroce, se schimbă placa: "Un' te-nghesui, bre creştine, nu vezi că-s om bătrân şi neputincios, da' nu ţi-e frică de Dumnezo să-mbrânceşti aşa, vez' că leşină biata femeia asta", şi, cu mâna liberă ascunsă la spate, trosc, un cot în gura altui babac care, profitând de altercaţie, se chitise că poate ciupi un centimetru-doi, stuchi-l-ar Pafnutie de liftă păgână...

Te lămureşti, târziu şi greu. În primul rând că nu-ţi vine să crezi, apoi te ia cu ruşine că faci parte, fie şi-n aparenţă, din aceeaşi specie cu specimenii şi ipochimenii. De fapt, oamenii ăştia cer de la moaşte ce-ar trebui să ceară de la guvern! Dincolo se agită un pic, aşa, vorba lui Eminescu "mai nu vrea, mai se lasă", fără prea multă convingere şi insistenţă; dincoace le cresc caninii şi ghearele ca la vârcolaci: se vede că se agaţă de ultima, da' măcar cea mai sigură speranţă: pila la Dumnezeu. Ridicolul poveştii, cu un iz tragic persistent ca ăla de naftalină, nici nu mai contează: cum dracu' te mai poţi tu repezi, ca bun creştin ce moaş-ta te crezi, la îmbăloşat relicva după ce tocmai ţi-ai călcat în bocanci semenul mai slab sau mai prost hrănit? Şi uite o mostră de gândire ortodox-pragmatică: dacă-i mai slab sau mai prost hrănit e fin'că are credinţa mai puţină decât a mea, d-aia! Deci bine-am făcut că i-am plantat cârja mea cu vârf Vidia în bocancu' lui de răpciugos, pen'că 'mnezeu cu mine ţine.

Aici ajunserăm, mo frate. Nu ne dă Boc, fuga să-l pârâm la Paraschiva. Nu ne-aude Isărescu,  pac! la Dumitru. Şi-aruncă mândrul cârmaci ochiul cel ager pe deasupra noastră, spre zări mai blonde, fuguţa cu jalba la Dumnezeu, Preşedintele suprem!

Acu, drept să vă spun, mai am o singură curiozitate. Dacă nici asta nu-i soluţia bună, ce-or face oare ancestralii naţiei ? Că io deja parcă-i văd pe la mijlocul iernii, când s-or termina şi banii de curent, şi lemnele de foc, şi proviziile de urzici culese-n toamnă de la rădăcina blocului , şi minciunicile guvernamentale, îi văd, zic, încolonaţi frumos în faţa Patriarhiei şi-a fiecărei catedrale din ţară, cu drapele, pancarte şi şepci sindicaliste, cerând nici mai mult, nici mai puţin, decât demisia lui Dumnezeu.

Porcuşori de Pinguineea

... pentru că suntem pe post de cobai în plin experiment scăpat de sub control: scumpiri fără ruşine, voturi fără număr, fără număr, platinate fără creer, fără creer, vorbe fără logică (şi O'Gică fără dinţi), promisiuni sindicale (intromisiuni, de fapt) fără acoperire, tunete & fulgere uşchite de sub chelia bugetară a întâiului-stătătoriu &ocupantu al toaletei publice, ex-fotoliu prezidenţial, şi pentru că după cum se grăbeşte iarna-ncoace (în sfârşit, ceva care nu întârzie în România!) vom fi în curând o naţie de chestii mici şi negre care stau între gheţuri şi bat din palme. Şi, vorba aia, mai mult decât atât. Sau nu.

Nu mai stau, mo. Mă duc mâine la Lyon să număr ţigani. Fără socotitoare, că mi-o fură, (ba cred că şi număratu-n deşte se va petrece la adăpostul buzunarului), fără ceas, că hăia-s în stare să-ţi taie mâna ca să-ţi ciordeşte ceasul, şi fără aparat foto, că ăla pe care-l am îmi mai trebuie şi al'dată. Vă povestesc eu la întoarcere cum a fost.

Ah, până atunci, să-mi fac olecuţî di reclamî: vedeţi că din 15 octombrie, legată de Jurnalul Naţional, va apărea o serie de 15 cărţi, în 15 săptămâni, care va cuprinde cele mai importante culegeri de basme româneşti (inclusiv volume, care se află la abia a doua ediţie, prima fiind de prin 1875, deci rarităţuri, mo!). Ilustraţiile - câte una pentru fiecare poveste - au fost făcute de mine (şi-or mai fi, că nici la jumătate n-am ajuns), dar şi fără ele tot v-aş fi recomandat volumele astea.

Şi, tot până mă-ntorc, priviţi şi ascultaţi hitul de mai jos, chiar dacă ştiţi deja filmul. Eu o să fiu timp de câteva zile în mijlocul acţiunii. Pe cai, mo, că vrea să ne filmează!

Bar, ca pe valuri

Sal'tare, mo! Nu stau mult, că abia ce m-am întors dintr-o călătorie în care n-am mai apucat să plec, şi mă duc mintenaş în alta în care nu-i sigur că merg, aşa că n-am vreme nici să mă spânzur. Deci, nu insistaţi.

Ce mi-a plăcut mie săptămâna asta: nici n-au apucat poliţaii să dea cu caşcheta-n ea de viaţă şi să fluiere de trei ori, ca cocoşu' lu Sân'Petru, refrenul cu javra, şi, hop!, ce se-ntâmplă? Iese afară Buldogul Intern. Nu la el se referau băeţii, da' dacă s-a simţit omu, te pui?

Cum n-am vreme de jucat pe calculator, că lucrez de nu-mi văd ceafa, m-am gândit să-mi respect mania pentru grafit (ruda bugetară a diamantului), aşa că, azi, na-vă desen făcut la o aşteptare-n cafenea. Să-mi fie de bine.

E bine şi-aşa rău

...pe cuvânt dacă nu. Cred că e un efect al trifoiului (ăsta, tetrafoiului şi pentafoiului) rămas necules, dar lucrurile încep să arate mai bine. Uite ce reiese din ştirile de săptămâna asta, (că parcă aşa bine ca săptămâna asta, ca cea dinainte şi ca de când mă ştiu, vorba lui Creangă în traducere liberă, nu ne-a fost niciodată). Şi, apropo de traducere, dau în paranteză şi tălmăcirile în româna cea de toate zilele (nu, nu din toate vilele, mo!)

• E de bine. Numărul de fumători a scăzut drastic (au murit o grămadă, aşa le trebe, vicioşii!)
• E de bine. În spitale se constată o reducere a numărului de bolnavi. Deci, PPreşedintele avea dreptate cu desfiinţarea de spitale: erau prea multe (de când sunt puşi la coplată, cine dracu mai are curaj să se interneze? Mai bine rabzi şi - după preferinţe - mori acasă, în patul tău îngheţat din camera rece).
• E de bine. Revendicările pensionarilor au pierdut din amploare. Deci, starea de mulţumire se generalizează la scară naţională. PPreşedintele a avut din nou dreptate (nu mai au putere nici să strige, adică ăia care încă mai trăiesc. Rezolvăm şi asta, în curând).
• E de bine. Sindicatele nu mai protestează; au înţeles că PPreşedintele are dreptate: trebuie muncit, nu întins mâna (conform indicăţiilor videanului, mulţi şi-au luat încă un job. În Spania)
• E de bine. Miniştrii incapabili din Boc IV au fost trimişi la munca de jos, borduri, asfaltări, alea-alea (stau şi alţii la coadă la umplut buzunarele alea mari, elveţiene)
• E de bine. Presa a început, în fine, să înţeleagă măreaţa viziune a Cârmaciului; e mult mai conciliantă şi a lăsat la o parte atitudinea distructivă şi destabilizatoare (scumpirea hârtiei, scăderea veniturilor din publicitate şi ameninţări c-o să fie şi mai bine, foaie verde de dudău)
• E de bine. Revin curând cu alte dovezi (tre' să-mi iau încă un job. Al patrulea, altfel peste vreo două săptămâni ăţi vrea să citiţi şi n-ăţi mai avea de unde. PPreşedintele va avea din nou dreptate).

Eli, Eli, lama sabachtani

Iată o întrebare veche de aproximativ 2000 de ani, plus-minus ceva mărunţiş (cui îi pasă, pe criza asta) la care preaplecata dumneavoastră slugă (băi, am glumit, să nu vi se urce la cap!) a găsit în sfârşit răspunsul. Ce-i drept, numai pentru România.

Încă una scurtă, că-s în fugă: n-aţi crezut treaba cu impozitarea norocului, nu? Aia-i, nimeni nu-i profet în ţara lui. Şi, din păcate (ca să rămânem în spectrul religios, Doamne iartă-ne şi jos ai lor!) eu-s cam nimeni. Dar, uite ce anunţă Caţavencu săptămâna asta: conform unei ordonanţe de guvern, de la întâi octombrie se interzice ruperea exemplarelor de trifoi cu patru şi peste patru foi (da, tanti, la ăla de ce-i mai zice trifoi?) Cică e pe lista plantelor protejate, fiind pe cale de dispariţie. Haoleu, miopilor, dacă n-aţi mai văzut voi de mult din galopul gipanului înseamnă că-i dispărut? Auzi, cică amenda-i între 500 şi 1500 de lei, să nu ziceţi că nu v-am zis. Deşi, dacă găsiţi vreunul şi chiar aduce noroc, poate nu vă prind....

Aşa, iată răspunsul la întrebarea că de ce a părăsit Dumnezeu România (deşi mai era şi alt răspuns, mai simplu, cei care-au făcut la fel ştiu ei de ce).

Romania's groh talent

...că numai aşa mai poţi privi şi înţelege chestia asta, ca pe un spectacol absurd & ridicol în rezervaţia-azil cu bizoni demenţi din grădina carpatină. 

Autorităţile rumegă, de mult, talentul pervers de a ne duşmăni fiindcă suntem încă în viaţă şi ne permitem obrăznicia de a prefera încă să ne cumpărăm mâncarea, cu inflaţie, scumpiri şi TVA mărit cu tot, în loc s-o căutăm prin tomberoane (nu vă alarmaţi, ajungem şi acolo). Că nu ne lăsăm, spre binele nostru colectiv, exterminaţi de profesioniştii pe care d-aia i-am aburcat acolo şi-i ducem în spate, tot mai grei şi graşi de la un mandat la altul, indiferent de cine conduce. Nu le-a spus nimeni că doar un parazit tâmpit îşi ucide gazda?

Bugetarul musteşte, transpiră şi pute de talentul apatic şi (b)ovin de a se lăsa jumulit, călcat în picioare şi anvelope, strivit sub ştampile şi parafe, tuns-ras-frezat de ultimii bani, cocoşat de legi şi decizii care par scoase dintr-un experiment nazist de rezistenţă la decimare, umilit de ştirile cu case, conturi, averi, guşi şi burţi ale aleşilor neamului prost, prostit adică şi tâmpit de discursurile televizate între două serii de manele, politice sau nu, între ştiri cu hoţi obraznici şi copiii lor aroganţi; de talentul (de rapsod popular, nu alta) de a protesta anemic, la o bere, o cafea sau o apă, toate din ce în ce mai plate. & chioare.

Privatul şi-a câştigat şi el dreptul la talentul nerod de a fluiera a pagubă în timp ce-şi vede efortul, munca şi realizările anulate de un cretin cu împuterniciri de la stat, de un analfabet arogant cocoţat pe-un fotoliu de inspector şi de a încerca, cu toate astea, căpos precum cârtiţa care sapă în beton armat, să mai mişte ceva, să mai facă ceva, sperând, ca fraierul care este, c-or să-l ţină puterile să mai care un an în cârcă haita de lipitori oficiale, înhămat în acelaşi timp la căruţa căreia tot ei îi pun frână în timp ce pariază între ei cât mai rezistă idiotul din jug.

Furnizorii en gros şi en detail de păreri despre orice de la tocşouri se bucură şi ei de talentul, preţuit la ora asta, de a şti şi a spune totul despre nimic, de a diseca la nesfârşit "situaţia", de a emite consideraţii detaliate despre cum am ajuns aici şi ce-ar trebui făcut ca să scăpăm (asta contează cel mai puţin; ce naiba, e mult mai fascinant să analizezi cum ai ajuns în groapă decât să faci planuri cum să ieşi de acolo; cauzele şi vinovaţii, ca întotdeauna la noi, sunt mai importanţi decât soluţiile). Evident, în afară de sportul naţional de a "arunca cu căcat în ventilator" (zicea Mircea Dinescu, demult) nu iese nimic. Decât un calcul simplu de valoare: trăgând linie sub intrările şi ieşirile din ţară, rezultă că-n vara asta am dat câte trei medici pe fiecare ţigan repatriat. Din fericire, ăştia veniţi, adică aduşi, pleacă înapoi. Din păcate, ăia plecaţi nu se mai întorc. E normal: sunt doar scârbiţi, nu şi proşti.

Cu toţii, ca societate, fermentăm într-un talent nativ şi o înclinaţie genetică de a răbda, de a ne face că nu vedem, de a ne supune oricărei legi şi hotărâri. oricât de cretine, de a tăcea ca şi cum a nu conştientiza un lucru l-ar face să existe mai puţin. Deja, aflând despre oameni morţi de foame în casele lor, despre pensionarii care îşi aşteaptă moartea în toamna şi iarna asta, despre tatăl din Bârlad care şi-a dat cei trei copii unui centru de plasament pentru că nu mai avea cu ce să-i hrănească, despre seringi de unică folosinţă spălate şi refolosite în spitale, despre nou-născuţi copţi la foc mocnit, scumpiri, restricţii şi interdicţii manifestăm sindromul "bine că n-am păţit-o eu", ne tragem capul între umeri şi ne vedem de drum, sperând ca la următorul colţ de stradă sau de viaţă, când o fi să lovească iar întâmplarea, să fim destul de şterşi şi de anonimi încât să trecem neobservaţi şi să ne uităm seara la ştiri cu bucuria secretă a participantului la o înmormântare, că nu-i el cel din sicriu. Nu încă.

Iaca ce spuse ieri Putin, Marele Licurici: toate manifestaţiile neautorizate vor fi împrăştiate făcându-se uz de bastoane. Pac în cap. A uitat să spună, la cât e de ocupat, că autorizaţii nu se mai dau. Sau dacă da, se retrag în momentul începerii manifestaţiei. Deja miroase a hoitul lui Stalin pe-acolo.

Noi suntem norocoşi, zici, fraiere. Stai, liniştit, de luna viitoare se impozitează şi norocul.

Grevă fiscală

Am primit de curând un link şi o invitaţie să semnez declaraţi ade grevă fiscală pe care o redau mai jos. Evident, am făcut-o, cu gândul că mă reîntorc curând la personajele din Regresia Cerebrală de care mi-e un dor de n-am ce fuma.
Ăsta-i textul:

To:  Guvernul Romaniei
Stimate domnule prim-ministru Emil Boc,


Noi, subsemnaţii, ne declarăm dezaprobarea faţă de modul umilitor în care administraţia pe care o conduceţi înţelege să aplice noile prevederi privind veniturile de natură profesională. Ni se pare ilogic, absurd şi jignitor să fim purtaţi pe drumuri, lunar, de la o instituţie la alta, să completăm nişte declaraţii la fel de absurde. Cei mai mulţi dintre noi nici nu sîntem capabili să înţelegem ce ar trebui să completăm.
Domnule prim-ministru, ne declarăm incapabili să ne ridicăm la nivelul guvernului pe care îl conduceţi. Cum nu putem schimba poporul, ar fi mai uşor să schimbăm guvernul. Sau guvernul să încerce să coboare la nivelul nostru.
De aceea,vă punem la dispoziţie, prin poştă, fiecare în parte, copii ale contractelor pe baza cărora sîntem plătiţi. Veţi primi din partea noastră aceste plicuri, ca semn al bunei noastre credinţe. Ne exprimăm disponibilitatea, ca nişte contribuabili oneşti ce sîntem, să plătim taxele legale, după ce ne veţi comunica sumele aferente.
Vom face acest lucru după ce guvernul pe care îl conduceţi ne va pune la dispoziţie o declaraţie cadru simplă, completabilă anual, inclusiv în regim online. Am aştepta şi scuze din partea unui guvern responsabil. Pînă atunci, noi subsemnaţii, ne declarăm cetăţeni în grevă fiscală.

Cu acelaşi respect pe care ni-l acordaţi,
Sincerely,

Şi ăsta-i linkul spre încolo. Suntem deja aproape 4500.
Să semnaţi bineeeeeeeeeeeeeeeee!

http://www.petitiononline.com/grevfisc/petition.html

Interludiu semantic

Azi, ceva serios. Şi puţin trist. Pornit de la comentariul postat de Mimi pentru Neuronul transmisibil (alo, nu ştie cineva cum se poate seta Blogger încât să afişeze şi comentariile pe pagina postării? E oarecum enervant să tot scotoceşti pe din dos – nu că unii n-ar fi făcut carieră, politică, mărmureană ori tomberoniană, din chestia asta).

Zice Mimi „dna Udrea e singura persoană care se zbate în ţara asta”.

Înainte de orice altceva, Mimi, insist asupra faptului că, în buna şi vechea tradiţie oratorică, a combate idei nu înseamnă a combate persoane; ba chiar, desfiinţarea ideii se face în deplinul respect al persoanei. Mi-ai dat ocazia unei analize semantice, a unui studiu de caz generalizat şi îţi mulţumesc pentru asta.

Definiţia cea mai largă a semanticii (mai numită şi semiotică, de la o şcoală la alta) este „studiul sensurilor şi semnificaţiilor”. Restul sunt complicaţii şi nu intru în amănunte plictisitoare.

Sunt convins însă că textura lumii  a început să se destrame şi lumea să se ducă naibii odată cu apariţia confuziei sensurilor şi semnificaţiilor. Primul exemplu atestat cultural pare să fie Turnul Babel. Iar la ora asta înotăm cu toţii într-o zacuscă de semnificaţii pe care nu ne mai obosim să le definim ori măcar să ne gândim la ele, pentru că le-am luat de-a gata şi aşa o ţinem până-n pânzele albe. Aproape că nu există discurs public în care să nu se confunde (cu o inconştienţă care se potriveşte de minune cu privirea fixă şi moartă a unei reptile flămânde) comunismul cu dictatura, libertatea cu anarhia, promisul cu făcutul şi demagogia cu responsabilitatea. Trăim în ţara şi în vremea în care tupeu (impertinenţă, obrăznicie) a ajuns să însemne curaj (vă mai amintiţi sloganul protevist „Fii  cu tupeu!”?), în care valoare înseamnă avere iar băloşeniile vomate de câte un tribun de pe la câte o tribună (în afara oricărei norme de decenţă oratorică, cu terfelirea persoanei şi expunerea vulgară a intimităţii, cu atacuri la aspectul fizic sau origine socială, făcute pentru a jena, a intimida şi a desfiinţa persoana, nu opinia) să se citească „mamăăă, da’ bine le mai zice; îl votez!”.

Ce înseamnă în contextul ăsta că „dna Udrea se zbate”? îndrăznesc să disting, în mod absolut general, două niveluri de confuzie semantică. Ia să le vedem.

Primul nivel: a se zbate = a şi da silinţa, sau chiar a face ceva, a realiza. Omul care se uită la televizor (nu mă refer la persoana Mimi, ci la o întreagă clasă de public, categorie de vârstă şi nivel de educaţie mediu) e impresionată de apariţiile Elenei Udrea, de aspectul ei sau de gesturile de omenie care fac parte din recuzita imaginii publice recomandată oricărui politician de către consilierii lui conform regulii „fă-te văzut ca să pari prezent”.  N-are timp, nici interes să judece, să se informeze sau să investigheze mai adânc. Ce vede îi ajunge. Nu contează discursul public (ăla oricum e scris de alţii), nici gafele făcute când e lăsată să vorbească liber. Esenţial e că persoana se zbate, apare, e vizibilă şi pare implicată. E lipsit de importanţă (presupunând că e ştiut) faptul că asta e o strategie de împingere în faţă, că acum cinci ani persoana era nimeni şi că ascensiunea ei publică şi punctată de aberaţii ar putea viza un viitor şi catastrofal post de prim-ministru. Nici măcar eficienţa acestei zbateri nu e luată în calcul: ce s-a rezolvat cu căteva zeci de perechi de pantofi cu toc cadorisite femeilor din satele inundate? Ce se rezolvă cu tăieri de panglici la diverse inaugurări? Unde e aici programul care să scoată ţara din dezastru? Unde e, măcar, intenţia de a o face? Ce e cu licitaţiile şi proiectele trâmbiţate în cadrul programului Regio? Nu contează. Important e că, biata de ea, se zbate.

Hai să privim acum problema din alt unghi de vedere, al zbaterii în sine. Ne-am născut, cu toţii, din cauză că un spermatozoid a fost mai rapid decât alte câteva sute de mii din aceaşi generaşie, care s-au zbătut şi ei. Au dat din coadă, şi-au dat silinţa, şi degeaba. Pierde cineva timp să aprindă o lumânare pentru milioanele de potenţiali viitori homunculi care s-au zbătut fără rezultat? 

La nivel macromolecular, îi pasă omului din faţa TVului de anonimii care se zbat şi ei, dar care chiar realizează câte ceva? De cei datorită cărora ne merge, dacă nu atât de bine pe cât am vrea, măcar nu atât de rău pe cât s-ar putea, de amărâţii care, fiecare la postul lui bugetar sau privat, îşi fac treaba, produc, vând, negociază, plătesc taxe şi impozite, curent şi rate la timp? Şi ei se zbat, dar nu fac un drapel sau o siglă din eroismul zilnic de a rezista, de a nu se sinucide, de a face ceva. Dna Udrea nu e singura care „se zbate”, dar e printre cei care o fac vizibil. Că asta nu e decăt agitaţie sterilă, neproductivă şi propagandistă, nici nu se vede, nici nu interesează.

Al doilea nivel de confuzie: motivaţia. Dna Udrea se agită, dar de ce şi pentru ce? De unde impresia de altruism aici, când toată această zbatere n-are alt scop decât consolidarea unei imagini publice construită prin alte zbateri? Chiar crede cineva că există printre foştii şi actualii guvernanţi unul, măcar unul singur, care să se fi implicat în politică din grija pentru ţară şi destinul ei, lăsând la o parte orice interese personale? Câţi ar rămâne în posturi pentru un salariu mediu şi obligaţia de a renunţa la interesele proprii? Câţi s-ar mai angaja dacă guvernul, la fel ca vechile sfaturi ale obştii, ar fi o chestiune de voluntariat?

Îmi permit să afirm că sursa acestei confuzii (alimentată de ignorarea voluntară a aspectelor de profunzime) e generată de nevoia rămasă ca sechelă a infantilismului social în care ne-a ţinut dictatura, nevoia de a şti că se are grijă de tine. Că o figură paternă sau maternă se ocupă de destinul tău şi îşi asumă responsabilităţi în numele tău, că te conduce pe drumul spre Rai cu un zâmbet şi o vorbă bună. Suntem atât de înfometaţi de a ni se face binele pe care ne e lene sau frică să-l căutăm singuri încât ne agăţăm de miturile urbane create în laboratoarele de analiză a imaginii publice şi de psihologie a manipulării. Ce face o societate care şi-a pierdut (ignorat, neglijat sau îngropat) eroii, modelele şi arhetipurile? Creează şi promovează VIPuri (din ce materie primă se găseşte, iar dovada se vede la ştiri, de mai multe ori pe zi).

Haideţi să încercăm să punem pe fiecare borcan eticheta care-i corespunde conţinutului. O minimă decenţă semantică ar trebui să facă parte din programa şcolară elementară şi obligatorie.

În încheiere, cu scuze dacă v-am plictisit (deşi nu eraţi obligaţi să citiţi până aici), un exerciţiu de semantică grafică şi logică. Se ia un tip oarecare , văzut din spate, încât să nu poată fi identificat şi etichetat. I se dă o chelie anonimă, o postură de exhibiţionist şi o replică plină de elemente comune şi deja banale care populează limbajul politic actual, în care nu figurează nici un element de identificare, a lui sau al altcuiva. Ideea nu-mi aparţine, mi-a fost sugerată de un prieten. Ei, schema rezultată duce spre o figură anume sau nu? Eu aş spune că mediul şi cheia de interpretare (ale noastre ca public) fac identificarea, dar vă las să judecaţi singuri.