Cum am devenit escroc (1)

...am crezut că-s bolnav, că am alergie sau ceva asemănător: de vreo săptămână încoace, când ies în oraş mă dor ochii şi văd roşu. Într-un târziu m-am prins şi  eu care-i treaba: se apropie Valentine's Day. Nu mai scriu nimic pe tema asta, că iar mă doare retina de la inflaţia de inimioare roşii şi roz. Strâng bani de pe la Crăciun, pe 17 îmi cumpăr o sticlă de ceva anume şi sărbătoresc acasă Ballantine's Day.


Gata, că altceva voiam să vă povestesc. V-am prins cu titlul ăsta, hai? Parcă vă şi văd cum v-aţi repezit la blog, gata să râdeţi, chiar dacă-i ţeapă... Din păcate nu-i, e purul adevăr.


(Paranteză 1 şi precizare cu dublu sens:
- pentru prieteni şi vizitatori nevinovaţi, ceea ce urmează e încă o felie de viaţă, uşor condimentată de mine pe ici-pe colo, dar în esenţă adevărată, cu o uşoară aromă de autodenunţ.
- pentru vreun eventual organ de control rătăcit pe blogul meu (să trăiţi bine, to'ar'şu organ, cu familia, vila şi bemveu' matale), ceea ce urmează e un pamflet şi trebuie tratat ca atare. Că, la urma urmei, ca atare am fost tratat şi eu cam în toate ocaziile în care, din naivitate, prostie sau ghinion, a trebuit să interferez cu instituţiile statului... Prin urmare, orice asemănare cu persoane, locuri şi întâmplări reale e lucru' dreacu', mo!)


Deci: ziceam anul trecut de amărâta mea de firmă, cum a trebuit s-o-ngrop, că numai necazuri aveam de pe urma ei, mai ales de când cu impozitul forfetar, pentru care a trebuit să împrumut 500 de euro, pe care încă nu i-am returnat, să-l plătesc retro, cu drumuri de-amboulea pe la Finanţe şi Registrul Comerţului. Dacă nu ştiaţi, ia căutaţi în arhivă, pe la postările din mai-iunie 2010.


Boooon. O dizolvasem eu, dar mai rămânea de făcut etapa a doua: lichidarea la ANAF, apoi înapoi cu hârtiile doveditoare la RegCom, plus, evident, bani şi bani. Aici, la bani adică,  m-am împotmolit, aşa că nu m-am mai grăbit să umplu din nou puşculiţa statului. Ce naiba, doar era dizolvată firma, nu?


Acu', de curând, mă sună contabila cu care lucrasem: "auzi, cum merge lichidarea?"
- Ba pe loc, ba-n marşarier, mă laud eu.
- Cum, n-ai făcut-o încă? Păi de ce?
- Păi de ce n-am cu ce! Nu ştii că şi asta mă costă vreo 600? De unde, că încă n-am ieşit din coma financiară de când cu dizolvarea?
- Ar trebui să te grăbeşti, zice, că, atât timp cât eşti înregistrat la ANAF, impozitele-ţi merg înainte, inclusiv forfecarul.


Oh, căcaţ, zic, şi mă grăbesc în fuga mare s-ajung la ANAF. Nu mi-a luat mai mult de trei săptămâni, deci, la viteza mea normală de apelat la instituţii, zic că-i bine. Chiar rapid.


Rapid merge treaba şi acolo. Când mi-a venit rândul la ghişeu, citisem deja jumate de roman filosofic cu împuşcături şi maţe scoase (nu mai merg în veci pe la autorităţi fără aşa ceva în bagaj: ajută la plictiseală, face aşteptarea mai uşoară, ba-ţi mai dă şi idei utile).
Acolo,  un moşulică simpatic, pe care avusesem tot timpul să-l admir cum tastează numai cu arătătorul mâinii drepte şi se opreşte după fiecare literă tastată să se uite la monitor, ca nu cumva să greşească. Aşa m-am prins şi eu cum se face că rămăsesem singurul care mai aştepta la el; ceilalţi ori plecaseră, ori muriseră de bătrâneţe şi-i luase dricu' fără să observ.


Mi-aruncă Bunicul Naţiunii o ocheadă prin nişte ochelari atât de zgâriaţi de parcă petrecuseră zece ani pe fundul mării, cu el cu tot, şi mă ia la raport, fără grabă: No, dragă?


(Paranteză 2 pentru cei neumblaţi prin Ardealul de nord: pe aici, "no" e semnul oral de punctuaţie cel mai cel, unicul şi fără de pereche. Nu deschizi ochii dimineaţa făr-un "no" când sună ceasul, începi şi închei orice frază cu el, la bucurie, la necaz, prima vorbă pe care-o înveţi şi ultima înainte să mori e tot "no". Am nişte prieteni secui care, beţi sau treji, sunt la fel de muţi: când ridică paharul, singura urare - şi perfect suficientă, indiferent de ocazie - e "no". Apoi, e vorba cea mai plină de semnificaţii din partea asta a ţării. Pur şi simplu exprimă orice - în funcţie de variaţiile de durată, intensitate, intonaţie ascendentă sau descendentă, ritm, inspiraţie şi expiraţie -  după cum veţ' observa de-aici mai departe).


Văzând ce repede (vorba vine, că eram de vreo trei ore acolo) am ajuns să ne tragem reciproc de nodragi, şi mândru să-mi etalez talentele de sibian naturalizat în Cluj de peste 25 de ani, slobod şi eu un "no" şi-i povestesc de ce-am venit.
- No, să vedem, face, şi începe să găurească tastatura cu arătătorul, cam la viteza ritmului cardiac al unui mamut în hibernare. Dup-o juma' de eră glaciară, scapă pe nas:
- No! (pe româneşte "hopa!")
- No? (care-i baiu'?) mă-nteresez eu rezervat-politicos.
- Ai probleme, dragă, no!
- De care, no? începe să mă ia cu rece pe la spate (şi nodragi).


Îşi dă sprâncenele la o parte (eu crezusem că-i breton), mă priveşte prin telescoapele alea şi-mi expectorează o chestie complet neaşteptată:
- Îi bai cu asigurarea de sănătate, no!

(va urma, din păcate...)