vineri, 29 octombrie 2010

Cu Dumnezeu, pe loc. Repaus.


Mă-ntorsei, mo, din Frância şi Helveţia, dar despre ce fu acolo v-oi spune mai încolo, cand îmi vin şi pozele de la locul faptei. Deocamdată e decât filme (mă-nnebunesc după propoziţiile afirmative cu decât, da' cred că asta am mai fost spus-o). Tot ce mărturisesc acum este că m-a prins operatorul TV5Monde jonglând cu mere în livada din Chambéry a lui Jean-Jacques Rousseau. Frumos exemplu de comportament românesc în deplasare (bunul sălbatic, ar fi zis Janjacul, care de altfel n-a comentat nimic legat de treaba cu merele; băiat fin, franţuz, cu pedigree, educaţie, ce mai... Ba şi mort, pe deasupra).

De fapt acu' alta-i povestea. Eram pe-acolo când a început greva cauzată de prelungirea (cu doar doi ani, atenţie!) a vârstei de pensionare. În prima zi de grevă au oprit munca & ieşit în drum 6.000.000 (meleoane!!!) de nemulţumiţi plus simpatizanţi, asta înainte să se prindă studenţii că-i rost de zile libere şi să se asocieze şi ei. La cantitatea asta, incluzând şi angajaţi din sectorul privat, nu te poţi mira că în patru zile un sfert din benzinăriile franţuzeşti rămăseseră fără aprovizionare...

Normal că-ţi vine să faci o comparaţie cu stavridul mioritic, marinat în propria-i apatie. Hai, mo, nu să iasă şasă milioane-n stradă, că se scufunda groapa din asfaltul strămoşesc sub greutatea pătimirii (pentru mai multe detalii, epitete şi metafore încercaţi la Goga-n poezii) şi, judecând proporţional, nici nu era de unde. Da' parcă nici alea 500 de amărâţi tradiţionali, fraierii brandului de ţară, profesori ori pensionari ori sindicalişti care ies în drum, la o groapă de vorbă, ţâpuresc şi urează de bine, mai cântă un cântecel cu Boc în centrul atenţiei orientate descendent, se zgribulesc o oră, două şi dacă, Doamne fereşte, începe ploaia, pleacă pe la căşile lor, să tremure în familie, nu în uliţă cu străinii.

Au chirăit pensionarii, din străfundul ultimei lor energii alimentate cu ultimele compensate; li s-a dus suflul într-o juma' de oră. Să le plângi de milă şi să dai fuga să rezervi ultimele resurse strategice din făina ţării (vorbesc de aia bună, autentică, turcească) pentru colivă. Pe cân' te-ntorci, ia-i de unde nu-s. Te uiţi atent şi-i vezi pe ultimii alergând la galop; le-au luat foc gumarii de la frecarea cu asfaltul. Te iei după dârele de cauciuc de tenişi (made in Shanghai) şi după o vreme descoperi unde era milionul corespunzător celor 8 - de-acum - din Franţa. Ba afli şi de ce: o strategie genială de dezamorsare de mitinguri geriatrice:

A VENIT MOAŞTEEEEEEE ! ! !

Asta e. Nici la Diaconescu-n direct arestat & reluare nu se-adună atâţia. Ce rating, ce Elodie, ce Dansez-pentru-mine-că-de-alţii-mă-doare-n-cur, ce audienţă-n puii lui Bendeac? Sfânta Parascheva rulz! Sf. Dumitru strikes back! The revenge of Saint George!

Să fim bine înţeleşi, n-am nimic contra sfinţilor şi a cultului dedicat lor. Da' treaba asta le face deservicii în primul rând eroilor şi martirilor credinţei (oricare-o fi ea, pentru că nu doar ortodoxia suferă de balamuc religios şi negustorie cu credulitate; ia încercaţi să faceţi la Lourdes distincţia între credinţă, turism şi business: mă tem că Sfântul Duh însuşi nu s-ar descurca...), le face deci deservicii transformând ceremonia în bâlci, ritul în maimuţăreală, icoana în afacere de şnapani şi puritatea unei convingeri personale şi intime în hârtie igienică de uz multiplu. Asta mă deranjează.

Revin. Uite-i, deci, pe venerabilii anterior morţi de epuizare şi privaţiuni, acum înscrişi la campionatul local, rural, fatal şi penal de Counterstrike şi Mortal Kombat cu paporniţa, cârja şi roata, levieru' şi mâneru' de la scaunul cu rotile, plus călcat pe deştele, ochelarii ori proteza adversarului, smuls bastonul babei din faţă şi intuit care-i genunchiul şubred al vecinului din stânga. 
Te uiţi ca dom' preşedinte-n Levantul lui Cărtărescu (adică fără să pricepi nimic, asta vreau să zic, să n-aud alte interpretări, perverşi subversivi ce sunteţi!) şi zici că nu-i adevărat. Băi, oamenii ăia semimumificaţi de nevoi & lipsuri, care n-aveau energie să-şi  strige dreptul la drepturi, care trezeau mila prin simpla lor prezenţă, oamenii ăia sunt ăştia, adică aceiaşi? De unde atâta putere să se urce unii peste alţii, să escaladeze bariere umane, să mute din loc cordonul de jăndari şi să scuipe prin ochi & ochelari flăcări de ură creştinească la adresa aproapelui plasat cu 30 de centimetri mai aproape de raiul cu moaşte? 
...Nu-s doar ei, săracii, să nu exagerez. E plin de prostime acolo, de toate calibrele şi vârstele. Numa' că faţă de ăi mai tineri si feroce, se schimbă placa: "Un' te-nghesui, bre creştine, nu vezi că-s om bătrân şi neputincios, da' nu ţi-e frică de Dumnezo să-mbrânceşti aşa, vez' că leşină biata femeia asta", şi, cu mâna liberă ascunsă la spate, trosc, un cot în gura altui babac care, profitând de altercaţie, se chitise că poate ciupi un centimetru-doi, stuchi-l-ar Pafnutie de liftă păgână...

Te lămureşti, târziu şi greu. În primul rând că nu-ţi vine să crezi, apoi te ia cu ruşine că faci parte, fie şi-n aparenţă, din aceeaşi specie cu specimenii şi ipochimenii. De fapt, oamenii ăştia cer de la moaşte ce-ar trebui să ceară de la guvern! Dincolo se agită un pic, aşa, vorba lui Eminescu "mai nu vrea, mai se lasă", fără prea multă convingere şi insistenţă; dincoace le cresc caninii şi ghearele ca la vârcolaci: se vede că se agaţă de ultima, da' măcar cea mai sigură speranţă: pila la Dumnezeu. Ridicolul poveştii, cu un iz tragic persistent ca ăla de naftalină, nici nu mai contează: cum dracu' te mai poţi tu repezi, ca bun creştin ce moaş-ta te crezi, la îmbăloşat relicva după ce tocmai ţi-ai călcat în bocanci semenul mai slab sau mai prost hrănit? Şi uite o mostră de gândire ortodox-pragmatică: dacă-i mai slab sau mai prost hrănit e fin'că are credinţa mai puţină decât a mea, d-aia! Deci bine-am făcut că i-am plantat cârja mea cu vârf Vidia în bocancu' lui de răpciugos, pen'că 'mnezeu cu mine ţine.

Aici ajunserăm, mo frate. Nu ne dă Boc, fuga să-l pârâm la Paraschiva. Nu ne-aude Isărescu,  pac! la Dumitru. Şi-aruncă mândrul cârmaci ochiul cel ager pe deasupra noastră, spre zări mai blonde, fuguţa cu jalba la Dumnezeu, Preşedintele suprem!

Acu, drept să vă spun, mai am o singură curiozitate. Dacă nici asta nu-i soluţia bună, ce-or face oare ancestralii naţiei ? Că io deja parcă-i văd pe la mijlocul iernii, când s-or termina şi banii de curent, şi lemnele de foc, şi proviziile de urzici culese-n toamnă de la rădăcina blocului , şi minciunicile guvernamentale, îi văd, zic, încolonaţi frumos în faţa Patriarhiei şi-a fiecărei catedrale din ţară, cu drapele, pancarte şi şepci sindicaliste, cerând nici mai mult, nici mai puţin, decât demisia lui Dumnezeu.

miercuri, 6 octombrie 2010

Porcuşori de Pinguineea


... pentru că suntem pe post de cobai în plin experiment scăpat de sub control: scumpiri fără ruşine, voturi fără număr, fără număr, platinate fără creer, fără creer, vorbe fără logică (şi O'Gică fără dinţi), promisiuni sindicale (intromisiuni, de fapt) fără acoperire, tunete & fulgere uşchite de sub chelia bugetară a întâiului-stătătoriu &ocupantu al toaletei publice, ex-fotoliu prezidenţial, şi pentru că după cum se grăbeşte iarna-ncoace (în sfârşit, ceva care nu întârzie în România!) vom fi în curând o naţie de chestii mici şi negre care stau între gheţuri şi bat din palme. Şi, vorba aia, mai mult decât atât. Sau nu.

Nu mai stau, mo. Mă duc mâine la Lyon să număr ţigani. Fără socotitoare, că mi-o fură, (ba cred că şi număratu-n deşte se va petrece la adăpostul buzunarului), fără ceas, că hăia-s în stare să-ţi taie mâna ca să-ţi ciordeşte ceasul, şi fără aparat foto, că ăla pe care-l am îmi mai trebuie şi al'dată. Vă povestesc eu la întoarcere cum a fost.

Ah, până atunci, să-mi fac olecuţî di reclamî: vedeţi că din 15 octombrie, legată de Jurnalul Naţional, va apărea o serie de 15 cărţi, în 15 săptămâni, care va cuprinde cele mai importante culegeri de basme româneşti (inclusiv volume, care se află la abia a doua ediţie, prima fiind de prin 1875, deci rarităţuri, mo!). Ilustraţiile - câte una pentru fiecare poveste - au fost făcute de mine (şi-or mai fi, că nici la jumătate n-am ajuns), dar şi fără ele tot v-aş fi recomandat volumele astea.

Şi, tot până mă-ntorc, priviţi şi ascultaţi hitul de mai jos, chiar dacă ştiţi deja filmul. Eu o să fiu timp de câteva zile în mijlocul acţiunii. Pe cai, mo, că vrea să ne filmează!






vineri, 1 octombrie 2010

Bar, ca pe valuri


Sal'tare, mo! Nu stau mult, că abia ce m-am întors dintr-o călătorie în care n-am mai apucat să plec, şi mă duc mintenaş în alta în care nu-i sigur că merg, aşa că n-am vreme nici să mă spânzur. Deci, nu insistaţi.

Ce mi-a plăcut mie săptămâna asta: nici n-au apucat poliţaii să dea cu caşcheta-n ea de viaţă şi să fluiere de trei ori, ca cocoşu' lu Sân'Petru, refrenul cu javra, şi, hop!, ce se-ntâmplă? Iese afară Buldogul Intern. Nu la el se referau băeţii, da' dacă s-a simţit omu, te pui?

Cum n-am vreme de jucat pe calculator, că lucrez de nu-mi văd ceafa, m-am gândit să-mi respect mania pentru grafit (ruda bugetară a diamantului), aşa că, azi, na-vă desen făcut la o aşteptare-n cafenea. Să-mi fie de bine.