Piticantropii (2)

Deci: mai întâi, o listă cu documente. No problem, cât ai clipi din ochi, le-am şi strâns în două saptămâni şi marş înapoi la Rebuturi Calificate. Miss Proletariat nu era acolo – mult mai târziu m-am prins că e o conşpiraţie la nivel instituţional: nu-ş cum aflau că urmează să trec pe-acolo, se anunţau între ele şi cea cu care vorbisem înainte dispărea, astfel încât să nu dau de două ori de aceeaşi persoană. Acu’ era o doamnă care cred că stătea pe scaunul ăla cam de pe la Unirea Principatelor. Nu tot timpul: bănuiesc că o dată pe săptămână o mută din loc femeia de serviciu ca să dea cu aspiratorul. Şi-atunci eu de ce să mă plâng de două amărâte de ore de aşteptare, ha?

Zice: Hotărârea asta de suspendare...

Eu (pus pe treabă): Da?

Ea (tatonează terenul, cu paşi mici şi anchilozaţi): De unde o aveţi?

Eu (imprudent): De nicăieri. E decizia noastră. Trebuia s-o copiem pe-a altora?

Ea (punct ochit, punct lovit): NU-I BUNĂ! Apoi, pălitura de graţie: este model pe internet, la noi pe sait! Di ce nu l-aţi luat pe ăla?

Hait! Cum a putut să-mi scape faptul că femeia asta era tot aici când s-a născut internetul? Ba chiar şi filmul mut? Eroare, eroare, de trei ori eroare. M-a prins, gata, mă conformez, că n-am ce face.

Mă-ntorc a doua zi, cu modelu’ completat la sânge, cum scrie la Help, să-i iau babei ochii şi piuitul.

Nu era acolo.

Era una tânără, care, după o oră jumate de stat la coadă (eu), mi-a tăiat-o scurt (ea), tot cu privire la hotărâre: Nu-i bună! E plină de chestii care n-au ce căuta acolo, şi îi lipsesc detalii fundamentale.

- Aveţi un model de hotărâre pe site, o iau eu pe după cireş.

- Dada, sare ea să apuce momeala, luaţi-vă după ăla, e cel mai bun.

- ĂSTA-I! i-o trântesc eu, să se audă până în subsolul unde baba stă probabil într-un sicriu şi doarme pân’la următoarea lună plină, digerând sânge de contribuabil.

- Nu-i bun, nu se lasă domnişoara. N-aveţi datele de firmă.

- E-n antet, sar eu.

- Trebe-n text, mă tunde ea.

Ei, dacă trebe, trebe. Şi ba cu una, ba cu alta, un cuvânt ici, altu’ colo, se mai încheie încă un trimestru de adăugat la impozitul forfetar, şi se apropie Paştile. Pentru mine, aveau să fie ale cailor.

Joia Mare. Mă duc la locu’ de muncă, la Rataţii Conţopişti, că deja mă ştia portarul de departe (oare el anunţa la biroul de declaraţii, să se ascundă funcţionarele? Mă gândesc...). Aveam di tăti, numa ţâdule şi ştampile, bilanţuri contabile şi declaraţii pe propria răspundere, adeverinţe, confirmări, infirmări, deformări şi defăimări. Toate astea, reţineţi, pentru o firmă care şi când trăia respira greu. Acu, în moarte clinică, ce să mai zici...

Nu credeţi ce-a zis fătuca uşor adormită de la ghişeu după ce s-a uitat la toate cele: e bine.

- Cum? fac eu, deja întinzând, din obişnuinţă, mâna, să iau dosarul şi să mă duc dracului până a doua zi.

- E în regulă, traduce fata pre limba minţii mele atrofiate de atâta stat la cozi.

- Ziceţi mai tare, nu-mi cred urechilor, încerc eu s-o trezesc.

Se uită ea ca la prost (şi avea la ce, pe cuvânt de fraier) şi repetă mai pe larg, cu un început de enervare: ziceam că sunt în regulă actele. De ce, e vreo problemă?

- Ba nu, zic eu repede, da’ v-am cerut să ziceţi de trei ori ca sfântu’ Petru, să nu vă mai puteţi răzgândi.

- Ha ha, ciripeşte ea somnambulic, lasă că scăpaţi repede, numai să verificăm în calculator.

Ce ştie ea, domnişoara-somnişoara. Sunt mai vechi aici decât ea....

Se uită, se uită, şi dintr-o dată sughite, trezită brusc: Hopa!

Va urma. Din păcate...

Piticantropii

Vorbeam  aseară (joi) la Radio Cluj despre ce face ţara asta pentru plătitorii de taxe (şi ce nu) şi am apucat să povestesc câte ceva din peripeţiile mele pe la Registrul Comerţului. După aia s-au arătat destul de mulţi interesaţi de detalii (comentarii, genialităţi şi agerimi daţi aici pe blog, băieţi, aşa cum fac cele trei zâne bune: Vrăji, PowerPrafGirl şi Daniela – mulţumesc, doamnelor – nu tot pe mess, trântorilor), aşa că uite story-ul lui Elice în Ţara Minciunilor.

Deci: acum vreo 6 ani, mă găsesc să înfiinţez un SRL, împreună cu prietenul Richard, englez, naiv şi prost la fel ca mine (da, chiar şi englez la fel ca mine, că s-a făcut ţăran român de câţiva ani buni). O editură, să ne tipărim ţicnelile scrise de el şi desenate de mine. Şi să strângem banii necesari din traduceri (el) şi ilustraţii (eu). Ba chiar am scos CDuri cu muzică irlandeză în interpretare proprie.

Ok, a mers cum a mers până anul trecut, la impozitul forfetar. Un mare căcat, pentru cine întreabă. Am întrebat şi eu, de-aia ştiu. Păi cum naiba stabileşti impozit fix pornind de la cifra de afaceri 0,00 lei şi obligi omu’ să plătească, indiferent dacă-i merge treaba sau nu??? Din ce şi de unde să scoată banii ? (... m-am gândit eu la un răspuns, da’ nu-l scriu aici. Întrebaţi tot la Mama Omida, că ea-i scutită de impozite!)

• (Observaţie lingvistică: „forfetar” fine de la forfait - crime, penalty, from Old French forfait, past participle of forfaire, to commit a crime, act outside the law – zice Dicţionarul Oxford online. Adică eşti tu, micul şi idiotul întreprinzător, pus să plăteşti un impozit de pedeapsă pentru o infracţiune – evaziune fiscală, să zicem – de care eşti considerat din oficiu vinovat, fără dreptul de a te apăra! Şi asta într-un sistem juridic dominat de prezumţia de nevinovăţie de care se bucură toţi cocalarii / parlamentarii până la dovedirea vinovăţiei, adică de Sfântu’ Aşteaptă!)

De prin iunie 2009 tot încerc să suspend activitatea firmei. Nu merge, zice Registrul Comerţului, decât cu toate dările spre stat plătite, şi fără datorii. Eu încerc să mă abţin – nu de alta, da’ nici n-aveam banii ăia, şi nici să-i fi avut nu-mi venea să-i dau aşa, de-a-mboulea.

Trece anul, vine Să trăiţi bine 2010 plus un teanc de somaţii (ba suprapuse, ba alternând cu cele de la BCR) ameninţând cu tribunalul comercial şi executarea silită. Eu, nefiind tribun ca ăla cu spume la gură şi eşarfă albă pe post de dungă roşie, încerc să evit tribunalele. Împrumut prin februarie 500 de euro şi mă duc de plătesc impozitul pe anu’ trecut. Apoi, fuguţa cu ţâdula doveditoare la RegCom (nu-i mai scriu numele întreg, că mă enervez la creieru’ nervilor capului, draci faliţi!!!) unde o Miss Clasa Muncitoare, sesiunea 1950, îmi aruncă printre ochelari, monitor şi strungăreaţă un „Staţi să vă dau lista cu ce acte tre’ s-aduceţi”...

Nu m-am prins eu ce vroia care va să zică „Staţi” ăla, decât muuuult mai târziu...

Va urma. Ăăăăăă, la poza asta n-am trucat nimic. E reală şi autentică. Şi la subiect în cazul de faţă.