Deci: mai întâi, o listă cu documente. No problem, cât ai clipi din ochi, le-am şi strâns în două saptămâni şi marş înapoi la Rebuturi Calificate. Miss Proletariat nu era acolo – mult mai târziu m-am prins că e o conşpiraţie la nivel instituţional: nu-ş cum aflau că urmează să trec pe-acolo, se anunţau între ele şi cea cu care vorbisem înainte dispărea, astfel încât să nu dau de două ori de aceeaşi persoană. Acu’ era o doamnă care cred că stătea pe scaunul ăla cam de pe la Unirea Principatelor. Nu tot timpul: bănuiesc că o dată pe săptămână o mută din loc femeia de serviciu ca să dea cu aspiratorul. Şi-atunci eu de ce să mă plâng de două amărâte de ore de aşteptare, ha?
Zice: Hotărârea asta de suspendare...
Eu (pus pe treabă): Da?
Ea (tatonează terenul, cu paşi mici şi anchilozaţi): De unde o aveţi?
Eu (imprudent): De nicăieri. E decizia noastră. Trebuia s-o copiem pe-a altora?
Ea (punct ochit, punct lovit): NU-I BUNĂ! Apoi, pălitura de graţie: este model pe internet, la noi pe sait! Di ce nu l-aţi luat pe ăla?
Hait! Cum a putut să-mi scape faptul că femeia asta era tot aici când s-a născut internetul? Ba chiar şi filmul mut? Eroare, eroare, de trei ori eroare. M-a prins, gata, mă conformez, că n-am ce face.
Mă-ntorc a doua zi, cu modelu’ completat la sânge, cum scrie la Help, să-i iau babei ochii şi piuitul.
Nu era acolo.
Era una tânără, care, după o oră jumate de stat la coadă (eu), mi-a tăiat-o scurt (ea), tot cu privire la hotărâre: Nu-i bună! E plină de chestii care n-au ce căuta acolo, şi îi lipsesc detalii fundamentale.
- Aveţi un model de hotărâre pe site, o iau eu pe după cireş.
- Dada, sare ea să apuce momeala, luaţi-vă după ăla, e cel mai bun.
- ĂSTA-I! i-o trântesc eu, să se audă până în subsolul unde baba stă probabil într-un sicriu şi doarme pân’la următoarea lună plină, digerând sânge de contribuabil.
- Nu-i bun, nu se lasă domnişoara. N-aveţi datele de firmă.
- E-n antet, sar eu.
- Trebe-n text, mă tunde ea.
Ei, dacă trebe, trebe. Şi ba cu una, ba cu alta, un cuvânt ici, altu’ colo, se mai încheie încă un trimestru de adăugat la impozitul forfetar, şi se apropie Paştile. Pentru mine, aveau să fie ale cailor.
Joia Mare. Mă duc la locu’ de muncă, la Rataţii Conţopişti, că deja mă ştia portarul de departe (oare el anunţa la biroul de declaraţii, să se ascundă funcţionarele? Mă gândesc...). Aveam di tăti, numa ţâdule şi ştampile, bilanţuri contabile şi declaraţii pe propria răspundere, adeverinţe, confirmări, infirmări, deformări şi defăimări. Toate astea, reţineţi, pentru o firmă care şi când trăia respira greu. Acu, în moarte clinică, ce să mai zici...
Nu credeţi ce-a zis fătuca uşor adormită de la ghişeu după ce s-a uitat la toate cele: e bine.
- Cum? fac eu, deja întinzând, din obişnuinţă, mâna, să iau dosarul şi să mă duc dracului până a doua zi.
- E în regulă, traduce fata pre limba minţii mele atrofiate de atâta stat la cozi.
- Ziceţi mai tare, nu-mi cred urechilor, încerc eu s-o trezesc.
Se uită ea ca la prost (şi avea la ce, pe cuvânt de fraier) şi repetă mai pe larg, cu un început de enervare: ziceam că sunt în regulă actele. De ce, e vreo problemă?
- Ba nu, zic eu repede, da’ v-am cerut să ziceţi de trei ori ca sfântu’ Petru, să nu vă mai puteţi răzgândi.
- Ha ha, ciripeşte ea somnambulic, lasă că scăpaţi repede, numai să verificăm în calculator.
Ce ştie ea, domnişoara-somnişoara. Sunt mai vechi aici decât ea....
Se uită, se uită, şi dintr-o dată sughite, trezită brusc: Hopa!
Va urma. Din păcate...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu