Nimic nou, rămâne cum n-am stabilit

... în sensul că ambiţiile mele de a fi tratat ca un client, nu ca un infractor, sunt la fel de infantile cum erau şi săptămâna trecută.
M-a sunat săptămâna asta colegul Doamnei amabile, Domnul Precaut. S-a interesat dacă a nimerit unde trebuie. Nu doar asigurându-se că mă cheamă ca în hârtia pe care o ţinea departe de telefon, nu cumva să văd că citeşte, ci cu întrebări suplimentare, dacă eu sunt chiar cel care în data X a făcut împrumutul Y si e în întârziere de plată cu suma Z. S-a oprit aici din cauză că se terminase alfabetul şi rămăsese fără litere. Dar nu s-a dat bătut, ceea ce m-a convins că în lumea asta oamenii cu bune intenţii mai au o şansă.
- Cum stăm? zice.
- Dumneavoastră, nu ştiu, zic. Eu nu stau deloc, sunt în deplasare. Mă gândeam să fug din ţară, da' după aia o să daţi toţi vina pe mine pentru criză.
- Aveţi umor, zice, cu tonul unuia care-a găsit o mie de euro în fundul unei toalete publice înfundate cu rahat şi n-are nici mănuşi de latex, nici.un băţ mai lung, nici un creion sau pix, nimic cu care să-i recupereze.
- Nu vă luaţi după asta, zic. De fapt sunt gata să mă spânzur şi v-am turnat povestea cu fuga din ţară ca să nu trimiteţi televiziunea încoace. Tot omu' are nevoie de intimitate.
- Ha, ha, face el, haideţi c-avem de discutat treburi serioase.
- Hai că m-aţi pus pe gânduri, mă alarmez eu. (Dacă spânzuratul îl plictiseşte înseamnă că are cel puţin zece clienţi pe săptămână care-şi taie gâtul în public sau îşi dau foc la ore de rating maxim, Doamne, cu cine m-am pus?)
- Când credeţi că puteţi plăti restanţele? mă ia el din scurt, după care-şi dă drumul cu un discurs de vreo 4 minute despre termene, planificări, riscuri, de puteai să juri că viitorul firmei lor, ba chiar al ţării, depinde de banii mei. Pe când să-l întreb dacă nu cumva vorbesc cu însuşi ministrul de Finanţe deghizat în racket (de fapt, să recunoaştem, nici n-ar fi o atât de mare deghizare), face, brusc, ca primul jet de apă de robinet dimineaţa, ăla care-ţi smulge cana din mână şi te lasă doar cu toarta: Ei?
- M-aţi umplut de respect, zic. Am înţeles decât foarte puţin (ştiind că mă sună din Bucureşti, mi-am spus că-i o dovadă de bună creştere să-i vorbesc omului pre limba lui. Ce naiba, n-ai în fiecare zi ocazia de a folosi decât în propozii afirmative în faţa unui cunoscător. Poate se simte flatat şi-mi reduce datoria la jumătate... În fine, credeţi c-a ţinut figura? Aiurea. Pofta-n cui şi banii-n pungă!)
- Poftim? susură el (acum imaginaţi-vă o voce în stare să şuiere chiar şi la cuvinte care n-au s sau ş, şi-aveţi un portret robot al şarpelui Kaa din Cartea Junglei reprofilat profesional în România).
- OK, m-aţi prins, zic eu. De fapt n-am înţeles chiar nimic. Ba mai rău, mă gândeam la altceva, cam de pe la început, când am pierdut şirul.
- Domnu', se oftică el, eu încercam să vă explic nişte lucruri.
- Ba nu, îl unşpemetrizez eu, m-aţi întrebat ceva, după care n-aţi mai aşteptat să raspund. Chiar, mai ştiţi ce m-aţi întrebat?
... n-o să credeţi: ştia. Îl bănuiesc că-şi notase întrebarea dinainte pe ceva, tocmai ca să n-o uite, dar n-am cum s-o dovedesc. Şi nici el n-ar fi recunoscut, bag mâna-n foc. Eh, hoţul neprins, recuperator cinstit.
După asta discuţia a cam degenerat încă vreo două trei minute, dar am rămas amândoi fermi pe poziţie. El, că dacă nu plătesc suma integrală în trei zile mă sună din nou; eu, că n-o să plătesc suma integrală în trei zile, aşa că aştept să mă sune.
A închis cu un "la revedere" politicos, cu o uşoară nuanţă de ameninţare, cam ca dentistul căruia-i spui adio, dar care ştie el ce ştie. Toată ziua mi-a bântuit prin dosul creierului vorba lui Humphrey Bogart la final de Casablanca: "this is the beginning of a beautiful friendship"...