Piticantropii (3)

Reiau, cu mulţumiri pentru comentariile încurajatoare (iar numa' pe mess, parazitilor!)

Deci, Adormita din Pădurea Frumoasă zice: Hopa!

Hopa, zic şi eu, uite că revenim la normalitate.

- Dumneavoastră, mă inchiziţionează ea, n-aveţi sediu de firmă din 2006.

- Ete-a dracu’, fac eu, da’ pe unde umblă de patru ani de zile, bagaboanta? Uite d-aia am ajuns eu la sapă de lemn, tu-i autorizaţia ei de funcţionare!

(Pauză publicitară: băi, vă daţi seama că n-am zis aşa ceva, nu? Mi-am compus din resturi de fizionomie o expresie politicos-înţelegătoare, semi-interesată, uşor alarmată-dar-nu-foarte, că suntem pe mâini bune. Există persoane cărora mai bine nu le spui prea direct ce gândeşti, sau, şi mai bine, le arăţi exact opusul. Asta se cheamă diplomaţie, am citit pe undeva, într-un film chinezesc cu bătăi. Gata pauza.)

Rewind. Playback. Treziţi-vă. Apocalipsa e aproape şi acest dialog chiar a avut loc.

- Cum aşa? fac eu. Firma are aceeaşi locaţie, adică la domiciliul meu, încă de la înfiinţare.

- Păi ba nu, cască ea, la noi figuraţi ca cum că nu aveţi sediu, şi nu se poate face suspendarea.

- Şi ce-ar trebui făcut pentru remediere? (asta e traducerea în limbaj decent a unei chestii care-mi tecea prin minte la ora aia, cu referiri anatomice, genealogice, etice, estetice şi morale, dar, repet, era Săptămâna Mare, deci nu dezvolt aici ideea. Care vreţi senzaţii tari, daţi-vă cu gondola lui Mazăre. Aici se întâmplă o chestiune intelectuală, nu căcaturi! Auzi la ea, „ca cum că nu aveţi sediu”! Ha!)

- Păi să aduceţi dumneavoastră dovada funcţionării firmei în sediul respectiv din 2006 şi până acum.

- Staţi să vă explic: locuiesc într-o garsonieră închiriată, şi acolo am deschis şi firma. În toţi anii ăştia am dus bilanţuri la Finanţe şi rapoarte aici, şi n-a observat nimeni nimic. Acu’, de unde alte dovezi?

- Poate un contract de comodat între firmă şi proprietarii garsonierei? susură ea, de mă ia cu somn şi pe mine.

- (Sunt mort. Asta e. Am ajuns în iad, unde plătesc pentru multele mele păcate.) Contractul e între mine şi proprietari, v-am spus, şi firma nu e implicată pen’ c-a apărut ulterior. Şi-apoi chiar dacă aş face (cretineala asta) un contract de comodat, ăsta nu e retroactiv, nu? Adică nu ajută cu nimic la intervalul 2006-2010 (traducere sincronă – la cască, ha ha – pentru somnambuli de stat).

- Păi atunci contractul de închiriere pe perioada respectivă, îngână domnişoara. Aveţi contract, legal, nu?

- (NU. E perfect ilegal, pentru că trafichez droguri şi organizez şedinţe de ruletă rusească cu radicali troţkişti. Cum drac era s-o fac legală?) Dacă n-aveam, n-aş fi putut înfiinţa firma, nu? Am contracte succesive pe câte trei ani, şi vize de flotant anuale.

- Păi atunci nu cred că sunt probleme.

- (Ei, nu zău: eu aş fi putut băga mîna altuia în foc că sunt, şi-o să mai fie...) atunci dacă aduc toate alea, se aprobă suspendarea, da? Pe termen maxim, trei ani?

- Ăăăăăăăăăăăă, nu cred. (Hopa! vorba dumneaei Mi-a sărit instantaneu somnul. Instant, ce mai!) putem face suspendarea până vă expiră contractul. Apoi trebuie să reactivaţi firma până aveţi contractul nou, şi veniţi s-o resuspendăm.

- (Resuspenda-m-aş de primul picior de pod care-mi iese în drum când plec de-aici!) Adică să mă distrez din trei în trei ani ca în ultimele şase luni de până acum?

- Nu sunt sigură, mă linişteşte Somnişoara, posibil să fie vorba de viza de flotant, nu de contractul de închiriere, şi atunci s-ar putea să trebuiască în fiecare an. Mă interesez şi vă spun data viitoare.

... când am ieşit de-acolo pluteam, ce mai. Cam ca un rahat în canalizare, fără vâsle, fără cârmă. Dar nu pentru mult timp. De-abia ajuns la staţia de troleibuz, o rup la fugă înapoi, iluminat de-o idee de geniu. Nu, nu să omor pe careva, deşi admit că mi-a trecut şi asta prin minte. 25 de ani de pârnaie, da’ în comparaţie cu Ramolirea Concentrată măcar câştigi timp. Nu, era ceva chiar genial. Alerg pe scări în sus două etaje („Pentru o viaţă sănătoasă”) şi-o agăţ pe adormită fix când era pe punctul de a pleca acasă. Să doarmă, presupun.

- Am o idee, zic, fără să ţin cont de figura ei somnolent-panicată şi-o iau direct, să n-apuce să fugă. (Cică somnambulii pot fi extrem de repezi, am citit. Nu mai ştiu în ce film). Dacă doresc lichidarea, cumîizice, desfiinţarea, închiderea, lichidarea, (dracusopieptene) a firmei, mai trebe s-aduc toate (ca cum că ca şi când...) dovezile alea?

Fata răspunde spontan, atotştiutor, prompt şi competent: mă duc să-ntreb, dispare la o cafea, să poată sta trează pân-acasă, se întoarce şi mai moţăindă şi-mi suflă într-un jet compact: nu trebe!

- Atunci mâine vin cu actele pentru lichidare, aleluiesc eu. Da’ vă găsesc tot pe dumneavostră, da? (că dacă „trebe” s-o iau de la capăt cu explicaţiile, mai mă gândesc, vorba unei văcuţe, la varianta mai rapidă, aia cu 25 de ani)

- Dada, sforăie domnişoara, deja cu gândul acasă.

A doua zi, Vinerea Mare, trâmbiţam osanale pe drum. Uite cum aveau să se încheie lunile alea de cazne. Cine-o fi zis că înainte de Paşte dracul are putere maximă, ameţitul? Uite că mie aveau să-mi meargă toate perfect.

Nici n-am simţit cum au trecut alea două ore jumate, în căldură, arome de grajd, transpiraţii de toate soiurile şi deodorante de toate etniile. Miss Dracula 1847 era la post (o fi stat la naftalină peste noapte, pentru împrospătare); am ignorat-o regeşte, deşi privea insistent în direcţia mea, cum era ea aşa, mai singurică şi fără clienţi. Eu, nu şi nu, cu ochii tot la îngerul meu salvator, care moţăia parcă ceva mai mult decât de obicei la fiecare dosar. Săraca, uite ce conştiincioasă e, şi ce monstru de răutate am putut eu să fiu. Nu-i decât meticuloasă, nu înceată. Ei, de-ar fi mai mulţi ca ea; de-ăştia ne trebe, să scoată ţara din criză.

Ajung, cu un gest larg şi vizibil scot dosarul (cine a văzut scena în care Mr. Bean, în avion, flutură pe sub nasul tuturor biletul lui la Business Class ştie ce vreau să zic) şi dactilografiez din fundul gâtului, tare şi răspicat:

- Bună ziua, tot eu sunt! De ieri, cu lichidarea!

- Vaaaaaaai, pune ea mâna la gură (acum îi vine să caşte, Doamne?) ...Nu. Nu căsca.

- Ce-i? mă panichez eu. Deja trăiam scena cu Titanicul care-o ia-n jos. O fi murit ăla care aprobă lichidările? Tocmai azi???

- Nu v-am observat, domnu’, zice, să vă fi spus mai repede. De azi dimineaţă încoace am primit atâtea cereri de lichidare încât ne-a spus şeful acum două ore să nu mai preluăm nimic până după Paşti....

Clar, rămâne varianta cu 25 de ani. Aia e. Câştigi timp.