Piticantropii (4)

Bun. Trece şi Paştele lor de conţopişti, şi pe când să mă repornesc spre Raiul Castraveţilor – clar c-am avut şi eu, ca omu’, nevoie să-mi refac nervii, nu? Noroc că din motive de criză nici la ospiciu nu te mai ţin ăia pe viaţă, că li se reduce lunar numărul de paturi cu procentul pe care promisese Băsescu că-l elimină din Parlament– se face încă un trimestru de firmă inactivă dus pe apa Sâmbetii şi de impozit forfetar (forfecar, zicea un amărât pe holul Administraţiei Finanţelor, şi zic zău cu mâna pe portofelu’ gol c-avea dreptate).

Până să adun eu suma necesară, tot mutând banii lipsă dintr-un buzunar în celălalt – care era spart – şi muncind ca să pot cheltui mai mult decât câştigam, plus fenomenul Boul Cu Restanţe, de l-am relatat mai înainte, cât ai zice „Oh, shit, I’m lefter” mai trece un trimestru. Şi pac, înc-un rând la băiatu’, cu sesizări, ameninţări, penalizări. Tacâm complet, ce mai atâta vorbă. Mai-mai că m-aş apuca de filozofat despre cât de repede ţi se duce viaţa, dar am nişte dureri de buzunare de nici vorbi ca lumea nu pot.

Pe scurt, îl iau pe Richard la o vorbă de suflet despre albastrul situaţiei, anchete, puşcării, biata lui mamă cu brâul de lână pe drum întrebând de fiul închis în România şi alte chestii triste dar posibile, se-apucă omul să facă rost de bani de unde ştie – nu, nu din furat: mi-e şi jenă să recunosc, dar la asta chiar nu ne pricepem deloc (nici măcar cât la afaceri, ha, ha!) – şi hai s-o vedem terminată odată.

Deci, îmi iau din nou câte 3-4 cărţi, să am o ocupaţie cât stau la coadă, plătesc încă un semestru de impozite de-a moaca şi back in black, la Rupţii-n Cursul mersului trebii de-a-mboulea. Cu, evident, dosarul modificat încorespunzător dizolvării firmei.

Perfect firesc şi plauzibil, la Birourile Plângerii de Mila Mamei Care Te-a Făcut Român nu mai găsesc nici o figură cunoscută. Nici măcar Miss Mumia (băi, mi s-a strâns inima-n capu’ cheptului de grija ei, săraca: o fi zi de naftalină şi de alungat moliile? Or fi înlocuit ăia mobilierul vechi, şi-a aruncat-o careva în camionul cu vechituri? O fi ajuns Rahatul Câtcasa în prag de faliment şi-au vândut-o unui colecţionar olandez nebun după Bram Stoker? Or fi închiriat-o ca recuzită pentru vreun film despre Boris Karoff? În fine, încă mă frământ). Da' nici alealalte nu mai erau. Mă gândesc c-am auzit de firme care angajează moldoveni pentru câteva luni, apoi îi dau la reşapat şi cumpără alţii. Te pomeneşti c-aşa or face şi la Rumegaţii Catastrofici. Prin urmare tre’ s-o iau de la capăt cu relatatu’ biografiei mele romanţate, aşa că nici n-are sens să stau s-aleg; hai să-ncep, gospodăreşte, cu pupăza de dinspre uşă ş-apoi m-oi tăt duce, cătinel, din cucoană-n cucoană, spre-o demenţă barosană.

La numărul 1 a mers repede. Nici nu trecuseră bine două ore jumate de stat la coadă în miros de biomasă ajunsă aproape de masa critică. Mi s-a uitat o Madam Pitbull în hârtii şi mi-a-ntors-o scurt:

- ’mneavoastră de un’ veniţ’?

- (De la baza piramidei trofice, cucoană, c-acolo m-au trimis colegele matale-n numa’ o juma’de an) Da de ce doriţ’ să ştiţ’? m-arăt eu că-s băiat fin şi trecut prin lume.

- Că n-aveţ’ datele personale trecute-n decizia de dizolvare, face ea c-o umbră de suspiciune vizibilă în colţu’ mustăţii.

- Păi (mi se dizolvează creerele şi furnica-n cap, din decizie proprie, cucoană!!!) dacă vă uitaţ’ la (sub!sub!) coada dosarului, vedeţ’ c-am pus xerocopii ale actelor de identitate. Le găsiţ’?

- Mdeah, mi-aruncă ea un ochi (laser, frate!) printre sprânceană şi rama ochelarilor – şi vă jur că nu era mult spaţiu acolo; cam tot cât de la sprânceană la rădăcina părului: aveai loc de vreo două rânduri scrise mărunt şi prost, de-alea antologice, de Bac 2010 – da’ nouă ne trebe să le scrieţ’ şi-n declaraţie, şi dacă tot modificaţ’, să refaceţ’ şi Uărdcauntu’ la text, că nu se mai potriveşte la număru’ de litere, mă-nţelegeţ’?

Mi-au dat lacrimile de ciudă. Mă prinsese, hoaşca: n-aveam ce-i răspunde cu ţ’! Eram învins, zdrobit, KO şi ea ştia asta, era clar după cum se uita de mândră şi de înfoiată la mine. Mi-am adunat dosarul de pe birou şi resturile de orgoliu de pe jos şi m-am târât spre casă. Râmătorul Categoric câştigase prima repriză.

Refăcut relativ repede, bag datele personale a lu’ subsemnaţii, schimb Uărdcauntu’ la text, memorez vreo 300 de cuvinte care se pretează la prescurtarea în ţ’, mă-ntăresc cu firea şi mă-nfig peste vreo trei zile în uşa biroului. Mă dezumflu la nici un sfert de secundă de la intrarea triumfală. Nici urmă de pitbull cu ochelari şi mustaţă.

Oh, căcaţ’!