marți, 28 decembrie 2010

Bilanţ la sfârşit de an, mo!





...cică 'ntr-o sară, cum sta Măria cu ochii beliţi în telenovele, ce se gândeşte Ion: mă, hai să fiu io om o dată, fac şi-un lucru bun şi-o scap pe fomee de-o grijă. 
Ia el scăunelu', găleata, o ţigară şi hai la grajd să mulgă vaca.

Aia, proastă, ca vaca, de, nu-l prea cunoştea, că n-aveau acelaşi traseu peste zi. Se uită o dată scurt şi chiorâş la el, după care-l ignoră regeşte. Ochii-n tavan, ca Măria-n teveu, şi dă-i şi rumegă.

Pune Ion scăunelu' jos la coada vacii, găleata sub uger, el pe scăunel, şi s-apucă de muls. Vaca, cu coada ochiului, ia mira de ochire, direcţia, azimutul, face ea nişte calcule de care ştiu vacile să facă, şi-şi înfige un picior gata copitat în găleata pe sfert plină. 

Suduie Ion vreo două minute, caută un capăt de sfoară, leagă piciorul vacii de ţăruşul despărţiturii (deşi era singura lor vacă, o ţineau în separeu, să se simtă şi ea băgată în seamă, na) şi reia procedura de extragerea laptelui din vacă. Nu pentru mult timp; vaca mai avea picioare libere, dintre care unu' tocmai de celalaltă parte a cozii. Şi-a găleţii, of course. O mişcare inteligentă (pentru o vacă, vreau să zic), şi iaca găleata răsturnată, laptele pe jos, Ion în toţi dracii şi vaca în culmea fericirii.

Suduie Ion înc-o repriză - fără să repete ce zisese în prima, că-şi extinsese şi el vocabularul tot citind ziare cu femei dezbrăcate - îndreaptă găleata, întinde mâna dup-un capăt de sârmă şi priponeşte şi celălalt picior al fiarei de cealaltă parte a separeului, crăcănând vaca precum o capră de tăiat lemne. Aprinde ţigara, încălcând cu bună ştiinţă un kil de reguli de convieţuire cu vaca, materialul lemnos din grajd, paiele inflamabile, râul, ramul, premierul, preşedintele şi restu' lumii, şi se reapucă de muls.

După cum v-aţi prins deja, una din extremităţile vacii se numeşte coadă. S-a prins şi Ion, după ce i-au trecut stelele verzi din faţa ochilor şi două treimi din calendarul ortodox printre dinţi. Cine-a încasat vreodată o coadă de vacă peste ochi ştie ce vreau să spun. Ok, ochiu' vânăt, portretul condimentat cu bălegar, ţigara-n găleată, vaca privind şmecher peste umăr.

This is war! face Ion în gându' lui. Se cocoaţă pe scăunel, cu gând să lege coada vacii de grinda de sub acoperiş. C-o mână ţine coada vacii-n sus, cu cealaltă se caută prin buzunare. Sârmă, ioc. Sfoară, la fel. Pe când să termine de pomenit ultimul sfert de calendar, şi-aminteşte de cureaua de la pantaloni. Bun. Cu mâna liberă o scoate de la brâu, îi face-o buclă-n jurul cozii şi se întinde-n sus spre grindă, să-i arate animalului în ce constă superioritatea lui Homo sapiens. Nădragii lui Sapiens, rămaşi fără ancorare în meandrele concretului, o iau la vale.

Ei, dragii moşului, în momentul ăsta îşi face intrarea Măria, nedumerită că unde-i stă omu' atâta vreme. Ia încercaţi să vă imaginaţi tabloul aşa cum îl vede ea: vaca cu coada-n sus, Ion pe scăunel la dosu' ei, cu nădragii-n vine. 

-Tulai, mă Ioane, da' ce drac faci cu vaca? chirăie, deja văzându-se  în rol principal la ştirile alea tari, de la ora 17. Da' Ion, amărât:
- Auzi fă, dacă-ţi zic c-o mulg, mă crezi?




Ce legătură cu bilanţu', vreţ' să-ntrebaţ'?
Simplu: aşa mi-a mers mie tot anul ăsta în interacţiunea cu instituţiile statului. Român.
Hai, s-aveţ' un an mai bun. Decât ăsta de-acu', nu decât 2012.






marți, 21 decembrie 2010

Schizoelectrica Blues. Loazele câştigătoare.




Am impresia, citind comentariile şi aprecierile la adresa îndemânării mele de povestitor, scenarist, etc., că cel puţin o parte dintre voi presupune că ce povestesc eu pe-aici e inventat, rezultatul fanteziei mele unice, debordante şi geniale. Regret (şi am toate motivele pentru asta), dar nu-i aşa. Toate cele povestite sunt întâmplări reale, aventuri şi păţanii ale unui român în ţara lui. Ce-i drept, le mai înfloresc eu, transform nişte imbecili în personaje, le înfrumuseţez vorba şi vocabularul şi le dau un farmec la care nici n-ar putea visa. În rest însă, tot ce vă spun eu pe-aici chiar se întâmplă. Şi cu Registrul Comerţului, şi cu Finanţele, şi cu alte aberaţii care în scumpa noastră patrie sun deja banalitate. Dac-aş inventat ce scriu, m-aş scoate basma curată, învingător în toate cele, ceea ce nu e cazul. De data asta chiar am luat-o peste bot. 

Deci, ieri mă prezint din nou la casierie. N-am trimis încă nimic la şefimea electrică, pentru că vreau să-mi plătesc şi factura pe noiembrie, să fiu în ordine. M-aşez la capătul dinspre stradă al unei cozi de cel puţin 20 de nefericiţi şi până-mi vine rândul apuc să citesc juma' de carte (nu merg niciodată nepregătit la chestii d-astea). La ghişeu, tot mâţa de la naftalină. În aceeaşi postură, cu aceleaşi haine. Nu mă şochez, mi se-ntâmplă şi mie să uit acelaşi tricou câte-o săptămână, da' mă bate gândul că face cumva parte din mobilier. O scot ăştia din priză seara, sau o lasă pornită şi peste noapte? Doar eu plătesc curentul, nu?


- Săr'na, fac, şi-mi spun datele. Se uită iar, lung, pe monitor şi-mi arată un canin:
- Sunteţi deconectat. V-am mai spus.
- Vă pare bine? mă-nteresez eu (n-am canini de calibrul ăla, aşa că nici nu-ncerc). Mie-mi merge curentul tot înainte. Nu v-am mai spus?
- Tre' să plătiţi, punctează, scurt şi  tare.
- De-aia sunt aici, mă arăt eu de acord. Să ştiţi că nu mă lasă conştiinţa să dorm noaptea, şi ziua n-am vreme.
... v-am zis că ăştia n-au umor? ah, ok, nu mai insist.
- Deci, reconectarea şi deconectarea, susură ea, vizibil îmblânzită. Păcat că n-are cum să dureze, pen' că am veşti proaspete, pe care i le şi servesc:
- Nu, doar ultima factură, mă hlizesc ca un elev bucuros că i-a picat întrebarea la care ştie răspunsul.
- Da' tre' şi reconectarea, îmi trage două apostrofuri dintr-o suflare.
- Tre', nu tre', acu' mă-nteresează factura (te-am tăiat! trei apostrofuri!)
Oftează din greu, gen "da' înceţi la minte mai sunteţi voi, ăştia", îmi eliberează chitanţa, ia banii. Şi tot nu se lasă.
- Da' să ştiţi că tre' să vorbiţi cu şefa, că poa' s-aveţi probleme (tot trei. Joacă tare).
- Pă' vorbesc, dacă tre', numa să-mi ziceţi un' dau de ea, al'fel nu mă descurc (patru! eat this!)


Mă-ndrumă din vorbe, cu o lejeră urmă de frustrare, spre ghişeul şefei de tură. Un mamifer mic şi rău, genul de pekinez care te muşcă de gleznă fără avertisment. Îi spun care-i treaba, se uită pe monitor (cre' că ăştia, dacă nu adorm şi-acasă privind la un monitor, se visează noaptea cu ochii-n sticlă, plănuind răutăciuni pentru noi, ăştialalţii) şi mă mârâie scurt.
- Sunteţi deconectat.
- Ba nu-s, doamnă, nu mă las eu. În afară de-o siguranţă defectă, pe care am rezolvat-o, n-am probleme cu curentul.
- Aici apare că sunteţi.
- Şi dacă dintr-o întâmplare vă apare acolo că-s mort, n-are importanţă că stăm de vorbă, eu tot mort rămân, nu?
(Are şi mai puţin umor decât subalterna. Cam 5,328% din cât ar avea un pui congelat).
- Domnu', n-are rost să discutăm. Pentru neplata facturii din septembrie sunteţi deconectat. Tre' să plătiţi.
- Păi acum sunt la zi cu toate plăţile, şi deconectarea aia de care tot spuneţi n-a avut loc ; de ce-aş plăti-o, că n-am comandat-o?


Şi-acum vine bomba număru' unu. Se uită la mine ca la unu' deja mort - că tot am adus vorba -  şi scuipă scurt, în timp ce notează într-un registru, de pe facturile pe care i le-am arătat, numele şi adresa.
- Degeaba sunteţi la zi acum. În noiembrie a fost emis un avertisment şi în 13 decembrie aţi fost deconectat.
Doamne, e surdă! Sau autistă. Poate şi asta e o condiţie de angajare. Sau de avansare.
- N-am fost, doamnă, decât în evidenţele dumneavoastră fictive. Nici acum nu sunt.


...Şi bomba număru' doi.
- O să fiţi, domnu'. Mâine vine angajatu' şi vă sigilează contorul, îl dă jos şi rămâneţi deconectat până când plătiţi, şi după aia până când ajunge echipa de reconectare. 
Nu-mi vine să cred: cucoana mă ia la şantaj, verde-n faţă. Uite, de-aia e şefă în timp ce altele sunt doar casiere. Sau clienţi. E prima oară în viaţa mea când regret că nu-mi pot trimite soţia şi copiii undeva la lumină, căldură şi curent până rezolv treaba asta, c-aş merge bucuros până-n pânzele albe. Dar am promis acasă că nu fac gură mare. Oricum, se pare că nici n-am cu cine. Unde să faci tărăboi? Care televiziune sau ziar s-ar interesa de aşa ceva, dacă nu apar silicoane sau scandaluri cu sex în grup?

Întreb, ca să fiu sigur: - Deci dumneavoastră îmi spuneţi acum că am de plătit o deconectare care n-a avut loc, plus o reconectare care nu va avea loc, pentru că dacă nu, chiar o să aibă loc. Am înţeles bine?


Nu mai pierde vremea cu fineţuri, îmi lansează scurt şi direct în freză bomba numărul trei.
- Dacă nu plătiţi vă deconectăm.
Pe scurt şi în clar, dacă vrei război de uzură, te priveşte. Noi avem timp, avem chef, avem răbdare, şi orice-ai face tot la mâna noastră ajungi. N-avem argumente, dar pârghiile de forţă sunt în mâna noastră şi, orice-ai face tu, tot sistemul câştigă, fraiere.


Şi gata, asta a fost. Nu vă povestesc senzaţia aia de înfrângere, de amăreală în fundul gâtului, de-ţi vine să îngropi lumea în fiere. Cui n-a trăit-o i-o spui degeaba, şi cine a experimentat-o n-are nevoie de explicaţii, şi nici să i-o aminteşti.


Plătesc 140 şi ceva, deconectare, reconectare. Mă simt deconectat. Relaxat. Reconectat. 
Ies. Faţada sediului Electrica din Cluj e plină de beculeţe care ard, ziua-n amiaza mare. 

Aici sunt banii dumneavoastră.





vineri, 17 decembrie 2010

Schizoelectrica Blues. Autodenunţ




...pentru că, dacă v-aţi închipuit că trece anu' ăsta fără să mai păţesc eu ceva, atunci se cheamă că v-aţi băgat deştele-n ochi pân' la cot. Nu vă condamn, că la fel am făcut şi eu. Până ieri.

De fapt, luni, 13 decembrie, a început povestea. Pe la vreo 11 jumate mi se stinge tot prin casă. Becuri, prize, TeVeu, calculator, frigider, tot, ce mai. Petrec un sfert de oră instructiv-educativ luând, cu lanterna-n dinţi, toate cele patru siguranţe din panoul electric, verificând şi binecuvântând în surdină, ca popa. Nimic. Nici siguranţe arse, da' nici lumină - Nu-i lumină nicării, zice Grigore Leşe. De unde-o fi ştiut?

Concluzia - normală, în altă ţară: pană de curent. Mă duc la cursuri, că m-aştepta lume. Mă-ntorc pe la vreo două jumate. Tot beznă, da' vecinii aveau di tăti. Mă rog, de slană şi cârnaţi n-am întrebat, numa' de curent. Aveau.
Dau să caut pe net un număr de telefon de la Electrica. Nimic, evident. Calculatorul merge mai bine cu curent, decât fără. Al meu era fără. Mă duc la preş-ul de bloc să-l întreb dacă ştie vreun număr. Nu ştie. Mă-ntreabă "da' la siguranţa generală te-ai uitat?"
- Care? fac eu. Aia pe tot blocul n-are cum fi arsă.
- Nu, măi, sunt siguranţe exterioare pentru fiecare apartament în parte.
Apare şi administratorul. Mergem la panoul de siguranţe. A mea era deşurubată şi pusă pe un pervaz. Îl binecuvântez de toate rudele de gradul I pe cretinul care se joacă la siguranţe. O înşurubez la loc. Am curent. 
- Eşti în întârziere de plată? zice preş-ul.
- Habar n-am, da' mă duc să întreb, fac eu.


Şi mă duc. Ieri. Că la mine salariul trece doar în tranzit spre alte locaţii. La Electrica dau, ca de obicei, de o casieră uitată acolo de prin vremea războiului de independenţă. Mă anunţ, mândru, că vreau să plătesc nişte facturi mai vechi. Nu c-aş vrea neapărat. Cred că niciunul din cei care plătesc n-o fac de bună voie.
Se uită în monitor. Lung. Probabil încă învaţă să citească. Apoi, către mine, cu aerul ăla satisfăcut, de mâţă hibernată într-un sertar cu naftalină timp de 500 de ani, gen "haţ, te-am prins": - Sunteţi debranşat. Din data de 13.
Flutur din gene către ea: - Zău? N-am băgat de seamă. Şi azi e 16, deci bănuiesc că m-aş fi prins dacă rămâneam trei zile pe-ntuneric.
- Aveţi curent? îi ies ei ochii prin ochelari.
- Am, dară, mă fălesc eu. Ba şi gaze (de tensiune, colici şi migrene nu-i mai zic).
- Nu se poate, îi iese la suprafaţă sfânta indignare proletară. La noi figuraţi ca debranşat. N-aţi mai plătit de patru luni.
- Asta cu guvernul tre' discutat, o consolez eu. Nenorociţii aruncă banii pe iluminatul de Crăciun, şi salariul meu e în moarte clinică.
- Dar cineva v-a debranşat! intră ea în fibrilaţie.
- Eh, o fi uitat, că pe la mine n-a ajuns, mă prefac eu îngrijorat. (Las' să-l curenteze pe imbecil, că merită). Eu venisem să plătesc facturile mai vechi, că la cea mai recentă tre' s-aştept să se-nvechească. Numa alea vechi devin interesante.
Normal că-mi ignoră complimentul mascat la adresa vechiturilor.
- Tre' să plătiţi taxa de reconectare, mârâie. Sau toarce, e greu de spus. Mai întâi taxa, şi după aia facturile.

- Păi cum vă spuneam, eu curent am, aşa că de ce ar trebui să mă consider debranşat? gânguresc eu.

Trece o şefă. Sfinxul de la casierie se întoarce spre ea: - Şefa, domnul e debranşat şi nu vrea să plătească reconectarea. 
Între timp, lumea de la patru cozi făcuse linişte. Timp de câteva minute bătusem Ştirile de la ora 5 la capitolul audienţă.
- Las' că vine el să plătească, face Şefa, apoi mă vede şi se prinde că eu sunt duşmanul naţiunii şi mă ia la lătrat: - Di ce nu vreţi să plătiţi?
- N-am zis că nu vreau, îi zâmbesc cât pot eu mai inocent, dar acum ideea colegei dumneavostra mi se pare din ce în ce mai bună. Chiar, de ce-aş plăti taxa aia cât timp nu sunt deconectat? Sau tre' să plătesc mai întâi deconectarea, să vină careva să-mi taie firele, şi abia apoi să vin să plătesc reconectarea? Sau să scriu mai întâi o cerere de deconectare?

... Clar, n-are umor. Probabil ăsta e unul din criteriile obligatorii de angajare. Şi-am mai făcut-o şi "colega" subalternei. Crimă. Urmează pedeapsa.
- Domnu', noi n-avem vreme de de-astea. Sunteţi deconectat şi punct. La noi aşa apare.


Cum s-ar zice, aşa spune calculatoriul, realitatea mai ducă-se naibii.


- Da' de unde ştiţi, că n-aţi fost la mine să verificaţi? încep eu tactica de învăluire. Aţi putea la fel de bine să mă declaraţi mort, deşi stăm de vorbă, doar pentru că aşa vă apare pe monitor. Păi aşa puteţi să vă jucaţi oricând la calculator, să declaraţi pe oricine "deconectat" şi să-l puneţi la plată. Pe de altă parte, omu' pe care l-aţi fi trimis mi-ar fi sunat la uşă, m-ar fi anunţat că cu regret sunteţi obligaţi să mă deconectaţi, mi-ar fi sigilat tabloul electric şi mi-ar fi spus să vin încoace cu... cât ziceţi că-i taxa aia?


Glorie & victorie. Harpia se ambalează.
- Păi sunt vreo 70 de lei deconectarea, domnu', şi reconectarea la fel. Şi nu cred că vine careva să vă sigileze nimic. Eventual vă scoate siguranţa.


Gata, ăsta-i momentul meu de extaz. M-apuc să râd în gura mare. Toată lumea tace şi cască ochii şi urechile.
- Ha, haaaaaaaa! Adică îmi intră în bloc unu' care nici măcar nu sună la interfon la mine, se furişează la tabloul electric, scoate siguranţa şi pleacă fără să mă anunţe ce-a făcut, şi dumneavoastră numiţi asta "procedura de deconectare şi reconectare" şi vreţi 140 de lei pentru o "procedură" pe care o poate executa orice imbecil care a văzut vreodată o siguranţă fuzibilă? Chiar dacă am întârzieri de plată, tre' să admiteţi că asta nu-i profesionalism, "doamna". E comedie de amatori!

...şi dă-i şi râzi. La asta mă pricep. Am fost actor şi clown, ce naiba!


Casierei i s-au aburit ochelarii, iar Şefa e-n pragul unui colaps nervos.
- Dacă nu plătiţi taxa de reconectare nu vă mai emitem facturi, încearcă o ieşire onorabilă.
- Şi asta-i de rău? contrez eu. Că mie mi se pare de bine. Adică , eu nu mai plătesc, că n-am facturi, da' cum o să justificaţi consumul de curent din treişpe şi pân la anu' dacă eu sunt oficial deconectat? Şi cine-l plăteşte, dacă eu nici nu exist în evidenţe? Poate doamnele şi domnii care stau acum la cozile vecine?


Normal, doamnele şi domnii bombăne că nu, nici vorbă. Îi înţeleg: nici eu n-aş plăti. Şefa se umflă ca-n reclamele la drojdia de pus în aluatul de cozonaci.

- Nu aşa se pune problema. Nu plătiţi, nu vă reconectăm. Şi mai sunt şi alte feluri de a rezolva.
- Oh, sunt convins. Uitaţi numărul meu de telefon, adresa o aveţi deja. Dacă vine, totuţi, omu' ăla care umblă la siguranţe, anunţaţi-mă din timp, să-l aştept cu doi-trei reporteri. O să ne distrăm. Până atunci, dacă doriţi să mă împiedicaţi să-mi plătesc facturile restante, vă rog să o faceţi în scris, sau să vă anunţaţi Şefa (aia mare, mă gândesc că tre' să fie cineva în vârful întregii şandramale) că doresc o audienţă. Oricum, am de gând să scriu o scrisoare deschisă conducerii Electrica despre procedurile folosite. Şi, dacă va trebui să plătesc, măcar să ne distrăm de banii ăia, ce ziceţi?


Nu zice nimic. Îi face semn casierei să-mi accepte plata facturilor. Le salut politicos, cum mă ştiţi, şi plec.


Acu, mă gândesc să scriu repejor scrisoarea aia la Electrica, că nu ştiu cât m-o ţine siguranţa sau când apare călăul.


Azi la prânz, când am început să scriu, m-am uitat la ceas. Era 12.48 şi afară, pe stradă, becurile de pe stâlpi ardeau în prostie, nevinovate.








vineri, 10 decembrie 2010

Cenaclul Freacăra Portocalie. Omagiu

Poeta de renume mondial, savant, om politic, eternă sursă de lumină şi inspiraţie pentru ling... ăăă, oameni ai muncii din politică, economie, industrie, agricultură şi nu numai, eroină şi mamă a naţiunii, ne-a fericit săptămâna asta cu o înaltă mostră de talent din imensul rezervor intelectual pe care l-a pus neprecupeţit în slujba patriei. 

Citez pentru posteritate, Wiki şi Guinness Book:
Nu contează cât de lung ai tocul, 
important e cât de mult munceşti.

Spiritul lui Florian Pittiş, revenit pentru câteva obiecţii legate de aşa-zisa acurateţe a redării versurilor, a fost declarat persona non grata la toate şedinţele de spiritism din ţară, timp de un an.

Un neobrăzat, duşman laş al poporului care se ascunde sub pseudonime ca Graphite, Graphitemaniac şi încă vreo câteva, a îndrăznit să obiecteze că tocurile sunt înalte sau scunde, nu lungi sau scurte. Forţele de ordine au intervenit prompt şi trădătorul de ţară se află în siguranţă şi pentru binele lui într-o instituţie de maximă securitate pentru a medita timp de zece ani la doctrina viitorului luminos al patriei în viziunea memorabilă a Geniului din Pleşcoi.

Oamenii muncii din artă şi cultură adresează pe această cale un fierbinte omagiu, declarându-se în unanimitate susţinători necondiţionaţi ai măreţei viziuni a Partidului, în frunte cu secretarul său general, tovarăşa Elena.

Dormi liniştit, româââââne (pe muzica imnului naţional, în ovaţii şi aplauze prelungite). Partidul face poezii pentru tine.



marți, 7 decembrie 2010

Că caţi, că nu caţi, vremea cătatului trece

...că până la urmă tot au copt-o. Atâta au dat-o la întors, până s-a ars pe toate părţile.


Adică, după ce se anunţă stabilizarea concediului pentru creşterea copilului la doi ani, adică aşa cum era şi înainte (da de ce-aţi mai consumat, mo, o săptămână de discuţii, plus bani, curent, haleală, alte resurse şi nervii noştri pe deasupra? numai de dragul încă unui exemplu al eficienţei voastre de deficienţi?), pac, vine Băsescu şi zice că totuşi tre' reducere la un an. Ca ce chestie, în virtutea cărei competenţe şi priceperi, după consultaţii temeinice cu cine, asta nu se-ntreabă nimeni. 
Ba mai sare şi pahidermul de Ioan-Nelu Botiş (Ioan sau Nelu, nu se ştie sigur care din ei, complimente naşilor, fără număr, fără număr) de pe colacul scaunului de toaletă de Ministru al Muncii (şi ce faţă & aspect de om cinstit care şi-a construit destinul prin munca proprie, mamă, mamă, ascundeţi copiii să nu ia exemplu), că tre rediscutată chestiunea, că recuperări de bani (acu' ştiu de cine-mi aduce aminte figura lui deschisă şi intelectualizată - cred că ceva film cultural ucrainean era), că bugetu', că care-i avantajul la doi ani de concediu, că căutăm şi alte soluţii. Să nu rămână locurile de muncă neocupate.

Păi bine, supradotaţilor, - mă bag eu - atunci când o femeie angajată intră în concediu pe doi ani, nu este automat angajat un înlocuitor pe durată limitată? Că eu asta am tot văzut. Şi-atunci care locuri nu se ocupă, în afară de alea blocate de Ministrul Muncii (Ioan sau Nelu, că-mi tot uit), ca de exemplu la grădiniţele unde s-a pensionat bucătăreasa, de-au rămas copiii fără mâncare şi cu postul blocat? Sau atâtea posturi de pedagog, psiholog, consilier, logoped în întreg sistemul de învăţământ, ocupate fictiv şi ţinute blocate, adică rezervate pentru nişte directoare care nu practică, că nu ştiu, şi inaccesibile persoanelor competente care dau anual examene degeaba?

Eh, dragii Moşului, până la urmă a rămas arsă, cum ziceam. Care ai copii, mo, să-ţi fie de bine, te-ai scos la doi ani, da'  statul tot nu rămâne în pagubă.Care ai de gând să naşti la anu', te-ai făcut de-un concediu de 12 luni şi gata. A, ba poţi să-l prelungeşti, fără plată. Sau să te întorci la locul de muncă pe care o să-l găseşti ocupat, lăsându-ţi copilul la creşele care încă nu s-au construit, sau cu o bonă acreditată care încă nu va fi primit acreditarea.

Oricum va fi, închinaţi, odată cu mine, câte-un scutec (bine) umplut în sănătatea Ministrului Muncii (că Ioan, că Nelu, că care vreţi, n-are importanţă; e tot un nimeni cu greutate)!


duminică, 5 decembrie 2010

Ucenicii prăjitori

...pentru că, ori de câte ori se lasă cu abracadavre, tot cine nu trebuie se trezeşte fript. Poate că, inerţi, vegetativi, habarnişti şi hibernişti cum suntem, deja nu ne mai afectează; cam ca stimularea electrică la o broască moartă.

Da' totuşi, din când în când, parcă eu, unul, mi-aş pune nişte întrebări - nu c-ar interesa pe cineva răspunsurile - despre motive şi rezultate. Azi, duminică, se pune pe tapetul bugetar al infantililor care ne conduc, pentru ultima oară, cestiunea înjumătăţirii concediului pentru îngrijirea copilului, de dragul, atenţie, REDUCERII DEFICITULUI BUGETAR ! ! ! ! !

Păi cum să nu te întrebi, de exemplu, cu gândul la ultimii doi-trei ani: aţi băgat, bă, impozit forfetar, TVA mărit, accize, taxe, pensionare mai târziu, concedieri la normă, salarii la treisfert, aţi mâncat până şi alocaţiile copiilor noştri, plus alte atâtea hocus-bocusuri....

....... ŞI UNDE-S REZULTATELE ?

De ce nu s-au văzut la buget ditamai sumele pe care ziceaţi că le recuperaţi? Unde sunt banii ăia mulţi câştigaţi prin reducerile salariale? Ce rapoarte confirmă că măsurile alea au dat rezultate, ce calcule s-au făcut publice pentru a justifica austeritatea impusă de voi doar pentru noi ?

Dacă tot n-aţi răspuns, mă gândesc să-mi răspund singur, până m-o contrazice careva: cu banii ăia - care, evident, s-au economisit undeva - s-au astupat găuri ale furturilor comise de Putere şi Opoziţie (că doar n-oţi crede că ăilalţi sunt mai cinstiţi! Neee, stau la rând ca marinarii la bordelul c-o singură angajată disponibilă şi-aşteaptă: stai aici şi ai răbdare, că după ce ies eu intri tu); necazul ar fi că găurile-s mari şi multe, de curs curge ca din furtun, iar completarea se face cu picătura, că doar n-o să luăm de la ai noştri!
Uite-aşa, pensiile neobrăzaţilor nu se reduc, salariile nesimţite nici atât - sau, eventual, de prin 2013 - în timp ce legile de tăiere din banul amărâtului intră în vigoare imediat - ba, în curând, şi retroactiv, când n-or mai rămâne alte surse. Totul, pentru ca ei să poată fura mai departe.

Evident, pentru public e muuuuuuuult mai importantă cocoţarea Elenei Udrea în fruntea fără minte a PDLului bucureştean (Roberta Anastase a cotcodăcit chiar un memorabil "am venit la Bucureşti să luăm lumină" care depăşeşte în materie de pupincurism tot ce-am auzit până acum. Aveţi o singură scuză, madam: pentru o minte aflată în eclipsă permanentă e posibil ca luciul unei coafuri blonde să fie confundat cu o sursă de lumină), mai importantă deci  decât avertismentele economiştilor, banii folosiţi nejustificat care trebuie returnaţi la UE (41,7 milioane de euro, de exemplu, pentru agricultură), cota alarmantă a şomajului printre tineri, numărul insuficient de creşe şi grădiniţe, starea drumurilor, a spitalelor şi mă opresc aici, înainte de-un infarct.

De câteva zile se discută (se, adică fără a asculta persoane direct implicate) despre scurtarea concediului de creştere a copiilor. Tot în numele echilibrării bugetare, evident, adică pentru perpetuarea furtului.

N-am văzut un psiholog invitat - la niciun post TV -  să vorbească despre impactul unei atare decizii asupra copiilor. S-a bătut apa-n piuă despre buget, economii, pe alocuri chiar despre mamele care ar vrea să reia lucrul, că primesc adaosuri de salariu. Unde să muncească, băi, pierduţi în ceaţă, dacă mai trebuie eliberate prin concediere 15.000 de locuri de muncă bugetare? Ah, la privat! La ăia pe care i-aţi descurajat cu accize, taxe şi impozite... Aud comparaţii între noi şi ţările UE şi mă ia cu greţuri: aşa ne compara Petre Roman acum 15 ani, că e firesc să ne aliniem la preţurile UE - fără să zică, evident, nimic despre salarii. Mergem cu turma, că turma ştie drumul. Noi, adică, cei conduşi, nu guvernanţii, băi, fraiere, că n-ai înţeles nimic despre democraţie, marş la muncă, fă, şi descurcă-te cu plodu', că nu cu primul-ministru l-ai făcut, să-i poarte el de grijă, grijania voastră de leneşi, că numa ne bateţi la cap cu reforme şi facilităţi, de nici să fure-n linişte nu mai poate parlamentaru', că de dormit nici nu mai zic, la ce gălăgie e-n sală.

Deci copiii sunt undeva la coada priorităţilor, mult după câştigul imediat al kondukatorilor. În al doilea an de viaţă, în care ar trebui să achiziţioneze deprinderi de bază, decisive pentru evoluţia lor ulterioară, vor pune doar bazele unei viitoare depresii, cu rădăcini în neglijarea de către mame, în tratamentul incompetent administrat de bonele ad-hoc şi în stressul părinţilor cocoşaţi de muncă şi taxe. Da' cui îi pasă, la urma urmei, în afară de cei direct implicaţi? Partidul vrea bani, îi dăm bani, cu recunoştinţă că nu doarme noaptea de grija noastră. Că de-aia doarme ziua, în şedinte...

Pe când şi-or face efectul măsurile astea, vor avea ei, deja, guvernanţii, alte soluţii, ca de exemplu vânzarea copiilor către UE, ca s-o ducă măcar acolo mai bine şi ei, săracii (şi, în contul ăsta mai punem şi ştergerea amiabilă a unor datorii financiare).

Mă-ntreb şi vă-ntreb o ultimă dată, iubiţi şi stimaţi conducători, genii unice, surse de lumină, marinari şi cârmaci: bă, n-ar fi mai simplu să vă opriţi, naibii, din furat?



Breaking News: Aflu, azi, duminică 5 decembrie, ora 21, că s-a decis, în fine,  rămânerea la concediul de 2 ani. Să fie asta o victorie a democraţiei? a bunului simţ? a poporului? Îndoi-m-aş.
Mai degrabă aş paria pe o strategie, ca aia cu salariile: încă de prin vară mi-au spus o mulţime de cunoscuţi "bă, nu mai vreau spor de salariu de 50%; mi-ar fi de-ajuns să-mi dea cât aveam anu' trecut pe vremea asta, adică ăia 25% înapoi...". Dacă în 2011 om primi 15% în plus, deja vor plânge mulţi cu lacrimi de recunoştinţă, că ce bun îi tătucu' naţiunii şi profetul lui, Boc.
Prin urmare, ia-le mult, dă-le înapoi câte puţin, şi-ţi vor cânta imnuri cum le cântă acum comuniştilor.
...sau ce, credeaţi că s-au hotărât să se oprească din furat ???




Ultima oră: luni, de Moş Nick, încă se mai discută: rămâne la doi  ani, se scurtează la un an, se reduce alocaţia, nimeni nu ştie nimic,  că de-aia i-aţi votat. Dacă ştiau ceva, cât de cât, stăteau acasă. Apoi, iaca burtieră pe Realitatea: Băsescu şi Botiş vor concediu de un an.
Măi dragă, domnilor, scuzaţi expresia, da' io n-am nimic împotrivă. Luaţi-vă frumos concediu un an, că aveţi amândoi copii care nu-s în stare nici să mănânce singuri (noroc cu creşele gen Bamboo, păcat că-s puţine) şi mai vorbim după. Am aşa o impresie că n-o să vă simtă nimeni lipsa, decât poate tabloidele, găozarii şi ţigăncile împuţite.