Gata, am ajuns spre final. Bucuraţi-vă, dar nu prea zgomotos, să n-audă cine nu trebe. Deci:
Îmi iau dosarul, pardon, inima-n dinţi, şi atac ghişeul 2. O tânără pupăză, simpatică şi veselă-veselă ca o vrăbiuţă lobotomizată parţial. Nici n-am băgat de seamă cum a trecut mizilicul ăla de două ore jumate, tot uitându-mă la ea cât de zglobiu abordează toate problemele tuturor ălora dinaintea mea. Clar, nu-i de pe planeta asta.
- N’ziuaaaaa! face, cu un zâmbet din perete-n perete când ajung şi eu să mă proptesc în buza biroului ei. Vă putem ajuta cu ceva, hihi?
- (Ba nu, stau şi eu aici şi transpir de plăcere, că şi-aşa mă plictiseam acasă; dacă vrei, mă dau la o parte şi mă mai uit două ore cum îi ajuţi pe alţii să plece cum am plecat şi eu, tot cu buza umflată şi ochii-n soare) ...Sper că da, că alte colege de-ale dumneavoatră n-au reuşit (asta presupunând c-au încercat) până acum.
- Daţi să vedem, hihihi, ciripeşte ea şi-ntinde mâna. (Nu şpagă voia, neserioşilor, ruşine să vă fie! Voi n-aţi văzut afişele cât malu’ din toate birourile administrative „aici nu se ia şpagă”? Ce dacă nu scrie nimic despre dat, principalu’ e că nu se ia, aţi priceput? Adică nu-i contagioasă, bre!). Dau dosarul, mă pregătesc să dau drumu’ la story-ul vieţii mele; îmi taie brusc elanul, zâmbind ca la Colgate:
- E bine, aveţi datele personale trecute în decizie (băi, ori astea-s telepate, ori eu sunt psihopat!), datele de firmă, dada, bun, hotărârea, hm, da... aaaaaaa, partenerul dumneavoastră e cetăţean străin?
- (NU, e din Făurei, cucoană! Toţi ăia la care le scrie GBR în paşaport e din Făurei, ştiu io!) Da, după cum reiese şi din datele personale trecute în decizie, şi din copia paşaportului, ataşată la dosar. Mă gândesc că dacă scrie acelaşi lucru în două locuri, nu...?
- Nu scrie, hihi!
- Cum (drac) nu?
- N-aţi scris aici, la datele personale din decizie. După nume, înainte de seria de paşaport, trebuie să scrieţi „cetăţean străin”.
- Britanic.
- Poftim, hihi?
- „Cetăţean britanic”. Mă gândesc că dacă scriu doar „străin” mă trimiteţi să corectez imprecizia.
- Atunci, da, hihi, cetăţean britanic.
- Să nu scriu şi la mine „cetăţean (din păcate-ghinion-karma proastă) român?
- Nu, că nu trebuie. La dumneavoastră reiese din acte.
- (Păi, şi la el, fir-ar a naibii, nu reiese tot din acte, reieşi-v-ar ochii?) Precis nu-mi zice nimeni mâine că trebuie şi-aia? Că ieri n-a trebuit menţionată cetăţenia...
- Ieri nu ştiu la cine-aţi fost, că nu la mine, hihi.
- Probabil nici mâine, (tâmpit să fiu să te mai caut) că poate apare colega de ieri (centrez fin, de uită fata să hihi), oricum, (pătrundere în careul advers) dacă nu, (şi-acum goooooooooooooooooooooool!!!) s-o salutaţ’ din partea mea.
Se-ntunecă puţin la zâmbet. Am reuşit? Nu; se concentrează, se pregăteşte, şi:
- Să nu uitaţi de...
- Uărdcaunt (te-am prins, surprins, ha? Mai zici ceva, hihi?), n-am cum să uit, că-l visez noaptea, zic şi plec. Meschină victorie. Las’că e şi mâine o zi.
E mâine. Nu s-a-ntors nici pitbullul, în schimb a plecat pupăza. Ghişeul 3. Ex-funcţionară poştală de oficiu comunal din vremea lu’ Ceaşcă, reciclată la Rataţii Contagioşi. Slabă, colţuroasă, gura pungă, ochii mici, ochelarii zgâriaţi. Vorba scurtă, telegrafic-severă. Taie, n-are timp. Îi expediază pe cei 60-70 dinaintea mea aproape fără să respire. Nu-s oameni, sunt numere de serie care tre’ bifate.
- Domnu’? scuipă scurt.
- Doamnă, fac eu pe manieratul şi-întind dosarul. Încercarea mea de abordare strategică s-a spart de fardul ei cum se sparge apa la contactul cu stabilopozii din Constanţa. Decât că aici parcă se mai aude zgomot de cioburi. Slab, în surdină. Cred că Miss Chastity e-n stare să amuţească şi aerul condiţionat, numa uitându-se la el.
- Partenerul, zice.
- Cetăţean britanic, zic. (Scurt, că nu-i vreme).
- Înţelege româneşte?
- Ba chiar vorbeşte (şi dansează, na, ba chiar ştie să tacă în orice limbă vrei matale).
- Menţionaţi.
- E deja (dat dracului) menţionat în (blestemăţia) actul de (castrare) înfiinţare a (căc...) firmei, acu’ şase (afurisiţi de) ani, că altfel nu s-ar fi putut realiza asocierea! Cum era s-o uite de-atunci şi până acum, când aveţi dovada că are domiciliu stabil în Cluj şi că l-a şi folosit toţi anii ăştia??? mă scap eu. Temperatura din jurul lui Miss Iron Maiden coboară sub punctul de îngheţ. Se încruntă la mine de i se proptesc sprâncenele în lentilele ochelarilor (aha, deci aşa i-ai zgâriat!). Am încălcat protocolul, acum e obligată să răspundă în fraze coerente. N-o să mi-o ierte.
- Menţionaţi. Că. Înţelege. Şi. Vorbeşte. Limba. Română. ...Uite că s-a descurcat ea cumva.
- A. (te-am prins: scoate tu o chestie mai scurtă decât asta, dacă poţi!)
- Şi... nu se lasă ea.
- Uărdcaunt, nu mă las nici eu. Ce dracu’, am muncit pentru meciul ăsta!
Ies.
E poimâine. Am dosar, uărdcaunt la zi, Rich, al naibii, cetăţean britanic, da-înţelege şi vorbeşte româneşte de zici că nu-i drept, ia să vedem cine ce mai comentează.
Ghişeul 4. Ia uite, e hopa! Pardon, Adormita, Somnişoara, zi-i să-i zic.
- Bună ziua, din nou, o iau eu tare. Azi rezolv, sau o las naibii. Am venit cu decizia aia de...
- Daaaaaaaa, ştiu, cască ea. Îmi aduc aminte de (vreun vis?) săptămâna trecută.
- Deja o săptămână? Ce repede trece timpul aici, mă gudur eu (o săptămână am stat numa’ieri, între unşpe şi două jumate. Ce ştii tu?). Haideţi să vedeţi (înainte să adormi iar...)
- Da, e bine, se uită ea pe foaie, orizontal şi vertical. Apoi ridică, greu, ochii la mine şi mă întreabă cu o inocenţă de să sari pe geam, nu alta:
- Aveţi foarte multe semne, aproape două mii, aşa arată la Wordcount.
- Mă iertaţ’, o confund eu cu ailaltă, mai mult n-am fost în stare.
- Da nu trebe atâtea! Di ce-aţi încărcat foaia cu aşa multe date?
Ia un pix şi începe să taie-n carne vie şi nervi (ai mei). Asta nu trebe, asta nu trebe, nici asta, nici asta.... Se uită la mine aproape cu milă,ca la un imbecil incurabil. Nici nu-i departe de adevăr... N-au rost, zice, astea doar îngreunează procesarea.
- (Pen’că de-o juma’ de an fiecare paţachină şi matracucă, mumie şi fosilă din biroul ăsta îmi cere să adaug câte ceva, că n-ajunge şi n-ajunge şi ajunge-le-ar binecuvântările tuturor ălor de înfiinţează şi lichidează firme acum şi-n vecii vecilor, amin!) Bine. Mâine sper să vă întâlnesc tot aici.
Se uită lung la mine printre genele (lungi) care i se lipesc una de alta, rându’ de sus de ăl de jos şi amândouă de cornee. O fi o încercare de flirt? Mă grăbesc să rispesc ceaţa (numai la gândul unui flirt cu narcofarmacia asta umblătoare mă ia un căscat complet iresponsabil):
- Nunu, da’ dacă dau iar de altcineva care-mi spune să pun la loc tot ce-aţi tăiat dumneavoastră... (îi scot ochii cu pixu’ şi-o ştampilez cu ştampila firmei pe fiecare centimetru de piele)
- O să fiu aici, mă anesteziază. Probabil a descoperit dormitul peste noapte la locul de muncă. E mult mai economic.
E răspoimâine, ţineţ’ aproape, că nu mai durează mult.
Minune (nu Copilu’), e chiar acolo! Şi ajung în dooj’de minute, nici de-un căscat sănătos n-am vreme. Dau foaia, e totul ok, procesează, scrie (repede, mi se pare. Doamne, ce m-a denaturat toata tevatura asta!) şi-mi zice, ca dentistu’:
- Gata.
- Nu hopa? mă scap eu. Nu mă bagă în seamă.
- Acu se publică în Monitorul Oficial, aşteptăm (remarcaţi solidarizarea cu clientu’!) 30 de zile şi apoi reveniţi pentru lichidare.
- Treij’dă zile? nu mă abţin eu. Ce mă fac eu trei’j dă zile fără ocupaţie, fără cozi, fără stress? O să-mi fie tare dor de dumneavoastră!
Am ridicat vocea, fără intenţie, dar acu’ toate exponatele se uită fix la mine. În timp ce pornesc spre uşă, le văd în ochi aceeaşi privire, aceeaşi expresie: un amestec de conştiinţă profesională satisfăcută şi de mândria victoriei, un aer atotcunoscător şi-un pic de repulsie: încă unu’ trimis direct la ospiciu. Bifat!
...au trecut 9 zile. Mă mir cum rezist.
8 comentarii:
:)))))))) super caricatura! super relatarea! io nu inteleg de unde atata rabdare cu distinsele dudui??? pai le izbeam cu capul de pereti din prima clipa. mult prea galant dom'le, mult prea tolerant! :P
pe mine capitala m-a invatat sa fiu o lady si fac scandal, e singura solutie. stii cum se executa? cer cu seful de departament, amenint cu o publicitate mocca la jurnalul de seara pe proTV ca si asa-s in pana de materiale si-apoi sa vezi amabilitate! am aplicat metoda si chiar functioneste! >:))) noa, acuma tot ce-ti pot recomanda e sa ai la tine o doza suficienta de Prozac pe cand mai poposesti la ghiseele de taiat frunze la caini, altfel spitalu' 9 scrie pe tine! :)))
Multumesc, PPG. Cat despre rabdare, asta e ardeleanu'. Nu ridic vocea la femei, nu ma cert cu doamnele (ba da, i-am zis anul trecut uneia 'vaca proasta" si mi-a rusine si acum). In loc re Prozac folosesc umor si sa vad partea hazlie, care este, chiar daca o mai infloresc eu un pic. cert e ca faptele sunt reale: din vara trecuta incerc sa inchid firma asta, si abia joia trecuta am putut depune dosarul. Asta e, viata are grija sa nu ne plictisim...
Am experimentat pe parcursul lecturii o varietate de sentimente: curiozitate, intrigare, stupefacţie, furie, revoltă, resemnare. Cred că, dacă ai fi ilustrat fiecare etaj evolutiv al istoriei cu o caricatură în genul celor pe care le ai pe blog, ar fi ieşit un excelent foileton de benzi desenate pentru cetăţeanul mereu aflat "de cealaltă parte a ghişeului"... Ai să râzi dar... la sfârşitul capitolului m-am bucurat într-atât încât aş fi dat buzna în povestea ta doar pentru a le arde câte o pereche de palme victorioase vacilor cu cabină de care pomeneai. Deh, solidaritatea dintre contribuabili, care mai sunt şi Berbeci pe deasupra...
Omu' (pardon, Berbecu') de pe Baricadă, nu pot decât să-ţi mulţumesc pentru vizită şi pentru vorbele care, venind din partea ta, sunt mai mult decât laude.
Nouă, celor de sub talpa limbricilor de la ghişeu, ne rămâne umorul. Doar suntem în ţara lu' Foaie Verde, aşa cum bine ai ilustrat chestiunea (te urmăresc din postare în postare, faceţi Baricada mare). Deşi, nici Grădina Domnului n-ar fi chiar departe de adevăr... Chiar, hai sa m-apuc şi eu de căutat branduri alternative. Jos ai lor!
is this for real mo? :))a fost cumva redactor la gazeta de pererte pe vremea cind soarele si pionierii isi dadeau mâna peste țară? prea tare...aproape că încalci legea aici.:))
E for real de tot, mo. Ma rog, am mai inflorit eu dialogurile si detaliile - in sensul ca le-am facut interesante si anuzante pe exponatele alea (ceea ce nu erau din nastere, nu-nu-nu), dar scheletul intamplarii e cat se poate de real.
La gazeta de perete n-am lucrat decat in armata (nici acolo prea mult, c-am afisat caricaturi si m-au tuns).
Cat despre ilegalitati, nu de tigani ma leg (nici macar aia care ar trebui sa-i impoziteze nu se leaga...) ci de Romanie, care ar merita, din cand in cand, sa-i scriem numele cu 2r. Nu geografia tarii e cu bube, ci conducerea ei. Aici e tigania. Welcome to the Land of Noise.
eshti un monument de rabdare & umor negru.ai putea scrie un folositor manual de supravieztuire pentru bietu contribuabil cocoshat de umilintza..chiar te sfatuiesc s-o faci. ar deveni instant un best seller si tu ti-ai permite servitori inlat calificatzi cu studii la scoala rabdarii la care s-a predat,fireshte ceea ce tot tu ai scris,mo!
Corect, Vraji, o armata de servitori care sa mearga la Rinocerii Confortabili in locul meu si sa ma lase fara materie prima pentru haz de necaz... Iti dai seama ca, din pacate, n-ar fi nici un best seller. Toti romanii care-au trecut prin asta ar fugi de carte ca de dracu, iar cei care n-au trecut ar zice ca-i pura fabulatie. Asa a patit Richard cu un volum de povestiri despre experientele lui de jongleur in Kosovo, Bulgaria si Romania. Editura la care le-a trimis i-a raspuns ca ei nu publica fantezii!!! ...ah, tre sa postez un link catre cantecul lui cu Capra romaneasca. Aia e chintesenta brandului nostru de tara.
Trimiteți un comentariu