Interludiu semantic

Azi, ceva serios. Şi puţin trist. Pornit de la comentariul postat de Mimi pentru Neuronul transmisibil (alo, nu ştie cineva cum se poate seta Blogger încât să afişeze şi comentariile pe pagina postării? E oarecum enervant să tot scotoceşti pe din dos – nu că unii n-ar fi făcut carieră, politică, mărmureană ori tomberoniană, din chestia asta).

Zice Mimi „dna Udrea e singura persoană care se zbate în ţara asta”.

Înainte de orice altceva, Mimi, insist asupra faptului că, în buna şi vechea tradiţie oratorică, a combate idei nu înseamnă a combate persoane; ba chiar, desfiinţarea ideii se face în deplinul respect al persoanei. Mi-ai dat ocazia unei analize semantice, a unui studiu de caz generalizat şi îţi mulţumesc pentru asta.

Definiţia cea mai largă a semanticii (mai numită şi semiotică, de la o şcoală la alta) este „studiul sensurilor şi semnificaţiilor”. Restul sunt complicaţii şi nu intru în amănunte plictisitoare.

Sunt convins însă că textura lumii  a început să se destrame şi lumea să se ducă naibii odată cu apariţia confuziei sensurilor şi semnificaţiilor. Primul exemplu atestat cultural pare să fie Turnul Babel. Iar la ora asta înotăm cu toţii într-o zacuscă de semnificaţii pe care nu ne mai obosim să le definim ori măcar să ne gândim la ele, pentru că le-am luat de-a gata şi aşa o ţinem până-n pânzele albe. Aproape că nu există discurs public în care să nu se confunde (cu o inconştienţă care se potriveşte de minune cu privirea fixă şi moartă a unei reptile flămânde) comunismul cu dictatura, libertatea cu anarhia, promisul cu făcutul şi demagogia cu responsabilitatea. Trăim în ţara şi în vremea în care tupeu (impertinenţă, obrăznicie) a ajuns să însemne curaj (vă mai amintiţi sloganul protevist „Fii  cu tupeu!”?), în care valoare înseamnă avere iar băloşeniile vomate de câte un tribun de pe la câte o tribună (în afara oricărei norme de decenţă oratorică, cu terfelirea persoanei şi expunerea vulgară a intimităţii, cu atacuri la aspectul fizic sau origine socială, făcute pentru a jena, a intimida şi a desfiinţa persoana, nu opinia) să se citească „mamăăă, da’ bine le mai zice; îl votez!”.

Ce înseamnă în contextul ăsta că „dna Udrea se zbate”? îndrăznesc să disting, în mod absolut general, două niveluri de confuzie semantică. Ia să le vedem.

Primul nivel: a se zbate = a şi da silinţa, sau chiar a face ceva, a realiza. Omul care se uită la televizor (nu mă refer la persoana Mimi, ci la o întreagă clasă de public, categorie de vârstă şi nivel de educaţie mediu) e impresionată de apariţiile Elenei Udrea, de aspectul ei sau de gesturile de omenie care fac parte din recuzita imaginii publice recomandată oricărui politician de către consilierii lui conform regulii „fă-te văzut ca să pari prezent”.  N-are timp, nici interes să judece, să se informeze sau să investigheze mai adânc. Ce vede îi ajunge. Nu contează discursul public (ăla oricum e scris de alţii), nici gafele făcute când e lăsată să vorbească liber. Esenţial e că persoana se zbate, apare, e vizibilă şi pare implicată. E lipsit de importanţă (presupunând că e ştiut) faptul că asta e o strategie de împingere în faţă, că acum cinci ani persoana era nimeni şi că ascensiunea ei publică şi punctată de aberaţii ar putea viza un viitor şi catastrofal post de prim-ministru. Nici măcar eficienţa acestei zbateri nu e luată în calcul: ce s-a rezolvat cu căteva zeci de perechi de pantofi cu toc cadorisite femeilor din satele inundate? Ce se rezolvă cu tăieri de panglici la diverse inaugurări? Unde e aici programul care să scoată ţara din dezastru? Unde e, măcar, intenţia de a o face? Ce e cu licitaţiile şi proiectele trâmbiţate în cadrul programului Regio? Nu contează. Important e că, biata de ea, se zbate.

Hai să privim acum problema din alt unghi de vedere, al zbaterii în sine. Ne-am născut, cu toţii, din cauză că un spermatozoid a fost mai rapid decât alte câteva sute de mii din aceaşi generaşie, care s-au zbătut şi ei. Au dat din coadă, şi-au dat silinţa, şi degeaba. Pierde cineva timp să aprindă o lumânare pentru milioanele de potenţiali viitori homunculi care s-au zbătut fără rezultat? 

La nivel macromolecular, îi pasă omului din faţa TVului de anonimii care se zbat şi ei, dar care chiar realizează câte ceva? De cei datorită cărora ne merge, dacă nu atât de bine pe cât am vrea, măcar nu atât de rău pe cât s-ar putea, de amărâţii care, fiecare la postul lui bugetar sau privat, îşi fac treaba, produc, vând, negociază, plătesc taxe şi impozite, curent şi rate la timp? Şi ei se zbat, dar nu fac un drapel sau o siglă din eroismul zilnic de a rezista, de a nu se sinucide, de a face ceva. Dna Udrea nu e singura care „se zbate”, dar e printre cei care o fac vizibil. Că asta nu e decăt agitaţie sterilă, neproductivă şi propagandistă, nici nu se vede, nici nu interesează.

Al doilea nivel de confuzie: motivaţia. Dna Udrea se agită, dar de ce şi pentru ce? De unde impresia de altruism aici, când toată această zbatere n-are alt scop decât consolidarea unei imagini publice construită prin alte zbateri? Chiar crede cineva că există printre foştii şi actualii guvernanţi unul, măcar unul singur, care să se fi implicat în politică din grija pentru ţară şi destinul ei, lăsând la o parte orice interese personale? Câţi ar rămâne în posturi pentru un salariu mediu şi obligaţia de a renunţa la interesele proprii? Câţi s-ar mai angaja dacă guvernul, la fel ca vechile sfaturi ale obştii, ar fi o chestiune de voluntariat?

Îmi permit să afirm că sursa acestei confuzii (alimentată de ignorarea voluntară a aspectelor de profunzime) e generată de nevoia rămasă ca sechelă a infantilismului social în care ne-a ţinut dictatura, nevoia de a şti că se are grijă de tine. Că o figură paternă sau maternă se ocupă de destinul tău şi îşi asumă responsabilităţi în numele tău, că te conduce pe drumul spre Rai cu un zâmbet şi o vorbă bună. Suntem atât de înfometaţi de a ni se face binele pe care ne e lene sau frică să-l căutăm singuri încât ne agăţăm de miturile urbane create în laboratoarele de analiză a imaginii publice şi de psihologie a manipulării. Ce face o societate care şi-a pierdut (ignorat, neglijat sau îngropat) eroii, modelele şi arhetipurile? Creează şi promovează VIPuri (din ce materie primă se găseşte, iar dovada se vede la ştiri, de mai multe ori pe zi).

Haideţi să încercăm să punem pe fiecare borcan eticheta care-i corespunde conţinutului. O minimă decenţă semantică ar trebui să facă parte din programa şcolară elementară şi obligatorie.

În încheiere, cu scuze dacă v-am plictisit (deşi nu eraţi obligaţi să citiţi până aici), un exerciţiu de semantică grafică şi logică. Se ia un tip oarecare , văzut din spate, încât să nu poată fi identificat şi etichetat. I se dă o chelie anonimă, o postură de exhibiţionist şi o replică plină de elemente comune şi deja banale care populează limbajul politic actual, în care nu figurează nici un element de identificare, a lui sau al altcuiva. Ideea nu-mi aparţine, mi-a fost sugerată de un prieten. Ei, schema rezultată duce spre o figură anume sau nu? Eu aş spune că mediul şi cheia de interpretare (ale noastre ca public) fac identificarea, dar vă las să judecaţi singuri.