marți, 27 iulie 2010

Piticantropii (4)

Bun. Trece şi Paştele lor de conţopişti, şi pe când să mă repornesc spre Raiul Castraveţilor – clar c-am avut şi eu, ca omu’, nevoie să-mi refac nervii, nu? Noroc că din motive de criză nici la ospiciu nu te mai ţin ăia pe viaţă, că li se reduce lunar numărul de paturi cu procentul pe care promisese Băsescu că-l elimină din Parlament– se face încă un trimestru de firmă inactivă dus pe apa Sâmbetii şi de impozit forfetar (forfecar, zicea un amărât pe holul Administraţiei Finanţelor, şi zic zău cu mâna pe portofelu’ gol c-avea dreptate).
Până să adun eu suma necesară, tot mutând banii lipsă dintr-un buzunar în celălalt – care era spart – şi muncind ca să pot cheltui mai mult decât câştigam, plus fenomenul Boul Cu Restanţe, de l-am relatat mai înainte, cât ai zice „Oh, shit, I’m lefter” mai trece un trimestru. Şi pac, înc-un rând la băiatu’, cu sesizări, ameninţări, penalizări. Tacâm complet, ce mai atâta vorbă. Mai-mai că m-aş apuca de filozofat despre cât de repede ţi se duce viaţa, dar am nişte dureri de buzunare de nici vorbi ca lumea nu pot.
Pe scurt, îl iau pe Richard la o vorbă de suflet despre albastrul situaţiei, anchete, puşcării, biata lui mamă cu brâul de lână pe drum întrebând de fiul închis în România şi alte chestii triste dar posibile, se-apucă omul să facă rost de bani de unde ştie – nu, nu din furat: mi-e şi jenă să recunosc, dar la asta chiar nu ne pricepem deloc (nici măcar cât la afaceri, ha, ha!) – şi hai s-o vedem terminată odată.
Deci, îmi iau din nou câte 3-4 cărţi, să am o ocupaţie cât stau la coadă, plătesc încă un semestru de impozite de-a moaca şi back in black, la Rupţii-n Cursul mersului trebii de-a-mboulea. Cu, evident, dosarul modificat încorespunzător dizolvării firmei.
Perfect firesc şi plauzibil, la Birourile Plângerii de Mila Mamei Care Te-a Făcut Român nu mai găsesc nici o figură cunoscută. Nici măcar Miss Mumia (băi, mi s-a strâns inima-n capu’ cheptului de grija ei, săraca: o fi zi de naftalină şi de alungat moliile? Or fi înlocuit ăia mobilierul vechi, şi-a aruncat-o careva în camionul cu vechituri? O fi ajuns Rahatul Câtcasa în prag de faliment şi-au vândut-o unui colecţionar olandez nebun după Bram Stoker? Or fi închiriat-o ca recuzită pentru vreun film despre Boris Karoff? În fine, încă mă frământ). Da' nici alealalte nu mai erau. Mă gândesc c-am auzit de firme care angajează moldoveni pentru câteva luni, apoi îi dau la reşapat şi cumpără alţii. Te pomeneşti c-aşa or face şi la Rumegaţii Catastrofici. Prin urmare tre’ s-o iau de la capăt cu relatatu’ biografiei mele romanţate, aşa că nici n-are sens să stau s-aleg; hai să-ncep, gospodăreşte, cu pupăza de dinspre uşă ş-apoi m-oi tăt duce, cătinel, din cucoană-n cucoană, spre-o demenţă barosană.

La numărul 1 a mers repede. Nici nu trecuseră bine două ore jumate de stat la coadă în miros de biomasă ajunsă aproape de masa critică. Mi s-a uitat o Madam Pitbull în hârtii şi mi-a-ntors-o scurt:
- ’mneavoastră de un’ veniţ’?
- (De la baza piramidei trofice, cucoană, c-acolo m-au trimis colegele matale-n numa’ o juma’de an) Da de ce doriţ’ să ştiţ’? m-arăt eu că-s băiat fin şi trecut prin lume.
- Că n-aveţ’ datele personale trecute-n decizia de dizolvare, face ea c-o umbră de suspiciune vizibilă în colţu’ mustăţii.
- Păi (mi se dizolvează creerele şi furnica-n cap, din decizie proprie, cucoană!!!) dacă vă uitaţ’ la (sub!sub!) coada dosarului, vedeţ’ c-am pus xerocopii ale actelor de identitate. Le găsiţ’?
- Mdeah, mi-aruncă ea un ochi (laser, frate!) printre sprânceană şi rama ochelarilor – şi vă jur că nu era mult spaţiu acolo; cam tot cât de la sprânceană la rădăcina părului: aveai loc de vreo două rânduri scrise mărunt şi prost, de-alea antologice, de Bac 2010 – da’ nouă ne trebe să le scrieţ’ şi-n declaraţie, şi dacă tot modificaţ’, să refaceţ’ şi Uărdcauntu’ la text, că nu se mai potriveşte la număru’ de litere, mă-nţelegeţ’?
Mi-au dat lacrimile de ciudă. Mă prinsese, hoaşca: n-aveam ce-i răspunde cu ţ’! Eram învins, zdrobit, KO şi ea ştia asta, era clar după cum se uita de mândră şi de înfoiată la mine. Mi-am adunat dosarul de pe birou şi resturile de orgoliu de pe jos şi m-am târât spre casă. Râmătorul Categoric câştigase prima repriză.

Refăcut relativ repede, bag datele personale a lu’ subsemnaţii, schimb Uărdcauntu’ la text, memorez vreo 300 de cuvinte care se pretează la prescurtarea în ţ’, mă-ntăresc cu firea şi mă-nfig peste vreo trei zile în uşa biroului. Mă dezumflu la nici un sfert de secundă de la intrarea triumfală. Nici urmă de pitbull cu ochelari şi mustaţă.

Oh, căcaţ’!

vineri, 23 iulie 2010

Piticantropii (3)


Reiau, cu mulţumiri pentru comentariile încurajatoare (iar numa' pe mess, parazitilor!)
Deci, Adormita din Pădurea Frumoasă zice: Hopa!
Hopa, zic şi eu, uite că revenim la normalitate.
- Dumneavoastră, mă inchiziţionează ea, n-aveţi sediu de firmă din 2006.
- Ete-a dracu’, fac eu, da’ pe unde umblă de patru ani de zile, bagaboanta? Uite d-aia am ajuns eu la sapă de lemn, tu-i autorizaţia ei de funcţionare!

(Pauză publicitară: băi, vă daţi seama că n-am zis aşa ceva, nu? Mi-am compus din resturi de fizionomie o expresie politicos-înţelegătoare, semi-interesată, uşor alarmată-dar-nu-foarte, că suntem pe mâini bune. Există persoane cărora mai bine nu le spui prea direct ce gândeşti, sau, şi mai bine, le arăţi exact opusul. Asta se cheamă diplomaţie, am citit pe undeva, într-un film chinezesc cu bătăi. Gata pauza.)

Rewind. Playback. Treziţi-vă. Apocalipsa e aproape şi acest dialog chiar a avut loc.

- Cum aşa? fac eu. Firma are aceeaşi locaţie, adică la domiciliul meu, încă de la înfiinţare.
- Păi ba nu, cască ea, la noi figuraţi ca cum că nu aveţi sediu, şi nu se poate face suspendarea.
- Şi ce-ar trebui făcut pentru remediere? (asta e traducerea în limbaj decent a unei chestii care-mi tecea prin minte la ora aia, cu referiri anatomice, genealogice, etice, estetice şi morale, dar, repet, era Săptămâna Mare, deci nu dezvolt aici ideea. Care vreţi senzaţii tari, daţi-vă cu gondola lui Mazăre. Aici se întâmplă o chestiune intelectuală, nu căcaturi! Auzi la ea, „ca cum că nu aveţi sediu”! Ha!)
- Păi să aduceţi dumneavoastră dovada funcţionării firmei în sediul respectiv din 2006 şi până acum.
- Staţi să vă explic: locuiesc într-o garsonieră închiriată, şi acolo am deschis şi firma. În toţi anii ăştia am dus bilanţuri la Finanţe şi rapoarte aici, şi n-a observat nimeni nimic. Acu’, de unde alte dovezi?
- Poate un contract de comodat între firmă şi proprietarii garsonierei? susură ea, de mă ia cu somn şi pe mine.
- (Sunt mort. Asta e. Am ajuns în iad, unde plătesc pentru multele mele păcate.) Contractul e între mine şi proprietari, v-am spus, şi firma nu e implicată pen’ c-a apărut ulterior. Şi-apoi chiar dacă aş face (cretineala asta) un contract de comodat, ăsta nu e retroactiv, nu? Adică nu ajută cu nimic la intervalul 2006-2010 (traducere sincronă – la cască, ha ha – pentru somnambuli de stat).
- Păi atunci contractul de închiriere pe perioada respectivă, îngână domnişoara. Aveţi contract, legal, nu?
- (NU. E perfect ilegal, pentru că trafichez droguri şi organizez şedinţe de ruletă rusească cu radicali troţkişti. Cum drac era s-o fac legală?) Dacă n-aveam, n-aş fi putut înfiinţa firma, nu? Am contracte succesive pe câte trei ani, şi vize de flotant anuale.
- Păi atunci nu cred că sunt probleme.
- (Ei, nu zău: eu aş fi putut băga mîna altuia în foc că sunt, şi-o să mai fie...) atunci dacă aduc toate alea, se aprobă suspendarea, da? Pe termen maxim, trei ani?
- Ăăăăăăăăăăăă, nu cred. (Hopa! vorba dumneaei Mi-a sărit instantaneu somnul. Instant, ce mai!) putem face suspendarea până vă expiră contractul. Apoi trebuie să reactivaţi firma până aveţi contractul nou, şi veniţi s-o resuspendăm.
- (Resuspenda-m-aş de primul picior de pod care-mi iese în drum când plec de-aici!) Adică să mă distrez din trei în trei ani ca în ultimele şase luni de până acum?
- Nu sunt sigură, mă linişteşte Somnişoara, posibil să fie vorba de viza de flotant, nu de contractul de închiriere, şi atunci s-ar putea să trebuiască în fiecare an. Mă interesez şi vă spun data viitoare.

... când am ieşit de-acolo pluteam, ce mai. Cam ca un rahat în canalizare, fără vâsle, fără cârmă. Dar nu pentru mult timp. De-abia ajuns la staţia de troleibuz, o rup la fugă înapoi, iluminat de-o idee de geniu. Nu, nu să omor pe careva, deşi admit că mi-a trecut şi asta prin minte. 25 de ani de pârnaie, da’ în comparaţie cu Ramolirea Concentrată măcar câştigi timp. Nu, era ceva chiar genial. Alerg pe scări în sus două etaje („Pentru o viaţă sănătoasă”) şi-o agăţ pe adormită fix când era pe punctul de a pleca acasă. Să doarmă, presupun.

- Am o idee, zic, fără să ţin cont de figura ei somnolent-panicată şi-o iau direct, să n-apuce să fugă. (Cică somnambulii pot fi extrem de repezi, am citit. Nu mai ştiu în ce film). Dacă doresc lichidarea, cumîizice, desfiinţarea, închiderea, lichidarea, (dracusopieptene) a firmei, mai trebe s-aduc toate (ca cum că ca şi când...) dovezile alea?

Fata răspunde spontan, atotştiutor, prompt şi competent: mă duc să-ntreb, dispare la o cafea, să poată sta trează pân-acasă, se întoarce şi mai moţăindă şi-mi suflă într-un jet compact: nu trebe!
- Atunci mâine vin cu actele pentru lichidare, aleluiesc eu. Da’ vă găsesc tot pe dumneavostră, da? (că dacă „trebe” s-o iau de la capăt cu explicaţiile, mai mă gândesc, vorba unei văcuţe, la varianta mai rapidă, aia cu 25 de ani)
- Dada, sforăie domnişoara, deja cu gândul acasă.

A doua zi, Vinerea Mare, trâmbiţam osanale pe drum. Uite cum aveau să se încheie lunile alea de cazne. Cine-o fi zis că înainte de Paşte dracul are putere maximă, ameţitul? Uite că mie aveau să-mi meargă toate perfect.
Nici n-am simţit cum au trecut alea două ore jumate, în căldură, arome de grajd, transpiraţii de toate soiurile şi deodorante de toate etniile. Miss Dracula 1847 era la post (o fi stat la naftalină peste noapte, pentru împrospătare); am ignorat-o regeşte, deşi privea insistent în direcţia mea, cum era ea aşa, mai singurică şi fără clienţi. Eu, nu şi nu, cu ochii tot la îngerul meu salvator, care moţăia parcă ceva mai mult decât de obicei la fiecare dosar. Săraca, uite ce conştiincioasă e, şi ce monstru de răutate am putut eu să fiu. Nu-i decât meticuloasă, nu înceată. Ei, de-ar fi mai mulţi ca ea; de-ăştia ne trebe, să scoată ţara din criză.
Ajung, cu un gest larg şi vizibil scot dosarul (cine a văzut scena în care Mr. Bean, în avion, flutură pe sub nasul tuturor biletul lui la Business Class ştie ce vreau să zic) şi dactilografiez din fundul gâtului, tare şi răspicat:
- Bună ziua, tot eu sunt! De ieri, cu lichidarea!
- Vaaaaaaai, pune ea mâna la gură (acum îi vine să caşte, Doamne?) ...Nu. Nu căsca.
- Ce-i? mă panichez eu. Deja trăiam scena cu Titanicul care-o ia-n jos. O fi murit ăla care aprobă lichidările? Tocmai azi???
- Nu v-am observat, domnu’, zice, să vă fi spus mai repede. De azi dimineaţă încoace am primit atâtea cereri de lichidare încât ne-a spus şeful acum două ore să nu mai preluăm nimic până după Paşti....

Clar, rămâne varianta cu 25 de ani. Aia e. Câştigi timp.


luni, 19 iulie 2010

Piticantropii (2)

Deci: mai întâi, o listă cu documente. No problem, cât ai clipi din ochi, le-am şi strâns în două saptămâni şi marş înapoi la Rebuturi Calificate. Miss Proletariat nu era acolo – mult mai târziu m-am prins că e o conşpiraţie la nivel instituţional: nu-ş cum aflau că urmează să trec pe-acolo, se anunţau între ele şi cea cu care vorbisem înainte dispărea, astfel încât să nu dau de două ori de aceeaşi persoană. Acu’ era o doamnă care cred că stătea pe scaunul ăla cam de pe la Unirea Principatelor. Nu tot timpul: bănuiesc că o dată pe săptămână o mută din loc femeia de serviciu ca să dea cu aspiratorul. Şi-atunci eu de ce să mă plâng de două amărâte de ore de aşteptare, ha?
Zice: Hotărârea asta de suspendare...
Eu (pus pe treabă): Da?
Ea (tatonează terenul, cu paşi mici şi anchilozaţi): De unde o aveţi?
Eu (imprudent): De nicăieri. E decizia noastră. Trebuia s-o copiem pe-a altora?
Ea (punct ochit, punct lovit): NU-I BUNĂ! Apoi, pălitura de graţie: este model pe internet, la noi pe sait! Di ce nu l-aţi luat pe ăla?
Hait! Cum a putut să-mi scape faptul că femeia asta era tot aici când s-a născut internetul? Ba chiar şi filmul mut? Eroare, eroare, de trei ori eroare. M-a prins, gata, mă conformez, că n-am ce face.

Mă-ntorc a doua zi, cu modelu’ completat la sânge, cum scrie la Help, să-i iau babei ochii şi piuitul.
Nu era acolo.
Era una tânără, care, după o oră jumate de stat la coadă (eu), mi-a tăiat-o scurt (ea), tot cu privire la hotărâre: Nu-i bună! E plină de chestii care n-au ce căuta acolo, şi îi lipsesc detalii fundamentale.
- Aveţi un model de hotărâre pe site, o iau eu pe după cireş.
- Dada, sare ea să apuce momeala, luaţi-vă după ăla, e cel mai bun.
- ĂSTA-I! i-o trântesc eu, să se audă până în subsolul unde baba stă probabil într-un sicriu şi doarme pân’la următoarea lună plină, digerând sânge de contribuabil.
- Nu-i bun, nu se lasă domnişoara. N-aveţi datele de firmă.
- E-n antet, sar eu.
- Trebe-n text, mă tunde ea.

Ei, dacă trebe, trebe. Şi ba cu una, ba cu alta, un cuvânt ici, altu’ colo, se mai încheie încă un trimestru de adăugat la impozitul forfetar, şi se apropie Paştile. Pentru mine, aveau să fie ale cailor.

Joia Mare. Mă duc la locu’ de muncă, la Rataţii Conţopişti, că deja mă ştia portarul de departe (oare el anunţa la biroul de declaraţii, să se ascundă funcţionarele? Mă gândesc...). Aveam di tăti, numa ţâdule şi ştampile, bilanţuri contabile şi declaraţii pe propria răspundere, adeverinţe, confirmări, infirmări, deformări şi defăimări. Toate astea, reţineţi, pentru o firmă care şi când trăia respira greu. Acu, în moarte clinică, ce să mai zici...
Nu credeţi ce-a zis fătuca uşor adormită de la ghişeu după ce s-a uitat la toate cele: e bine.
- Cum? fac eu, deja întinzând, din obişnuinţă, mâna, să iau dosarul şi să mă duc dracului până a doua zi.
- E în regulă, traduce fata pre limba minţii mele atrofiate de atâta stat la cozi.
- Ziceţi mai tare, nu-mi cred urechilor, încerc eu s-o trezesc.
Se uită ea ca la prost (şi avea la ce, pe cuvânt de fraier) şi repetă mai pe larg, cu un început de enervare: ziceam că sunt în regulă actele. De ce, e vreo problemă?
- Ba nu, zic eu repede, da’ v-am cerut să ziceţi de trei ori ca sfântu’ Petru, să nu vă mai puteţi răzgândi.
- Ha ha, ciripeşte ea somnambulic, lasă că scăpaţi repede, numai să verificăm în calculator.
Ce ştie ea, domnişoara-somnişoara. Sunt mai vechi aici decât ea....
Se uită, se uită, şi dintr-o dată sughite, trezită brusc: Hopa!

Va urma. Din păcate...

vineri, 16 iulie 2010

Piticantropii


Vorbeam  aseară (joi) la Radio Cluj despre ce face ţara asta pentru plătitorii de taxe (şi ce nu) şi am apucat să povestesc câte ceva din peripeţiile mele pe la Registrul Comerţului. După aia s-au arătat destul de mulţi interesaţi de detalii (comentarii, genialităţi şi agerimi daţi aici pe blog, băieţi, aşa cum fac cele trei zâne bune: Vrăji, PowerPrafGirl şi Daniela – mulţumesc, doamnelor – nu tot pe mess, trântorilor), aşa că uite story-ul lui Elice în Ţara Minciunilor.

Deci: acum vreo 6 ani, mă găsesc să înfiinţez un SRL, împreună cu prietenul Richard, englez, naiv şi prost la fel ca mine (da, chiar şi englez la fel ca mine, că s-a făcut ţăran român de câţiva ani buni). O editură, să ne tipărim ţicnelile scrise de el şi desenate de mine. Şi să strângem banii necesari din traduceri (el) şi ilustraţii (eu). Ba chiar am scos CDuri cu muzică irlandeză în interpretare proprie.
Ok, a mers cum a mers până anul trecut, la impozitul forfetar. Un mare căcat, pentru cine întreabă. Am întrebat şi eu, de-aia ştiu. Păi cum naiba stabileşti impozit fix pornind de la cifra de afaceri 0,00 lei şi obligi omu’ să plătească, indiferent dacă-i merge treaba sau nu??? Din ce şi de unde să scoată banii ? (... m-am gândit eu la un răspuns, da’ nu-l scriu aici. Întrebaţi tot la Mama Omida, că ea-i scutită de impozite!)


  • (Observaţie lingvistică: „forfetar” fine de la forfait - crime, penalty, from Old French forfait, past participle of forfaire, to commit a crime, act outside the law – zice Dicţionarul Oxford online. Adică eşti tu, micul şi idiotul întreprinzător, pus să plăteşti un impozit de pedeapsă pentru o infracţiune – evaziune fiscală, să zicem – de care eşti considerat din oficiu vinovat, fără dreptul de a te apăra! Şi asta într-un sistem juridic dominat de prezumţia de nevinovăţie de care se bucură toţi cocalarii / parlamentarii până la dovedirea vinovăţiei, adică de Sfântu’ Aşteaptă!)


De prin iunie 2009 tot încerc să suspend activitatea firmei. Nu merge, zice Registrul Comerţului, decât cu toate dările spre stat plătite, şi fără datorii. Eu încerc să mă abţin – nu de alta, da’ nici n-aveam banii ăia, şi nici să-i fi avut nu-mi venea să-i dau aşa, de-a-mboulea.
Trece anul, vine Să trăiţi bine 2010 plus un teanc de somaţii (ba suprapuse, ba alternând cu cele de la BCR) ameninţând cu tribunalul comercial şi executarea silită. Eu, nefiind tribun ca ăla cu spume la gură şi eşarfă albă pe post de dungă roşie, încerc să evit tribunalele. Împrumut prin februarie 500 de euro şi mă duc de plătesc impozitul pe anu’ trecut. Apoi, fuguţa cu ţâdula doveditoare la RegCom (nu-i mai scriu numele întreg, că mă enervez la creieru’ nervilor capului, draci faliţi!!!) unde o Miss Clasa Muncitoare, sesiunea 1950, îmi aruncă printre ochelari, monitor şi strungăreaţă un „Staţi să vă dau lista cu ce acte tre’ s-aduceţi”...
Nu m-am prins eu ce vroia care va să zică „Staţi” ăla, decât muuuult mai târziu...
Va urma. Ăăăăăă, la poza asta n-am trucat nimic. E reală şi autentică. Şi la subiect în cazul de faţă.


vineri, 9 iulie 2010

Impotenţi din tată-n fiu


Am fost dus, da' (mi-) am revenit. Cu veşti bune.
  • sâmbătă, la un drum de trei ore cu maşina, între Dej, Beclean şi oarece sate din zonă, am văzut trei înmormântări în mai puţin de două ore. Aud cumva că nu-i veste bună asta? Este, şi încă din două direcţii. Unu: programul de austeritate demarat la 1 iulie începe să dea rezultate vizibile, şi 2 sau Be, unii deja au găsit modalităţi de a trage chiulul.
  • Că veni vorba de asta, mi-au plăcut la nebunie imaginile cu viitura viitoare de la Galaţi. Lume multă, voluntari, studenţi, armata, cre' că numa poliţia călare şi paza de coastă lipsea. Toţi lucrau la digul ăla. Toţi veniţii adică, pentru că la terase şi cârciumi era plin de gălăţeni care beau bere şi chibiţau. Mă bate gândul că oamenii ăia şi-au rezervat locurile din timp, să admire viitura, dar, ştiind pe ce lume trăiesc, nu se mai dădeau duşi de acolo, să nu găsească la întoarcere scaunele ocupate de alţii.
  • La 1 iulie s-a aplicat măsurili de solidaritate. N-a mai ieşit nime-n drum cu pancarta. Erau toţi la supermarket încă de cu o zi înainte, să cumpere produse la TVA-ul vechi. Să vedem în 15, la salarii.
  • A, de unde titlul? Îmi zicea acum o vreme un preot catolic, extrem de plin de dreptatea şi puritatea credinţei lui: "Celibatul preoţilor este soluţia optimă, orice-ar zice oricine, crede-mă. Noi, catolicii, avem experienţa asta. Suntem celibatari de generaţii întregi, de la papă la preot". "Ah, celibatari din tată-n fiu, deci", am zis eu. Oricât de incredibil v-ar părea, n-a râs deloc.
  • Şi-acum mă uit la incapabilii noştri profesionişti care ne conduce pre noi. La domn' preşedinte, care se supără cînd i se spune adevărul şi-i face mincinoşi pe cei disperaţi. Care lui nu-i place calitatea învăţământului, care e slabă, deci profesorii nici măcar salariile alea mici nu le merită. Corect, dom' preş, numa şcoalele private e soluţia, care-a dat produse româneşti înalt performante până-n Parlamentul European. Prietenii ştiu de ce. Şi cine. Şi cât.
  • Apoi domn' Boc, care vrea, dar nu poate. Asta deşi partidul îl împinge de la spate. Adică din toate direcţiile, că de-aia stă omul pe loc, în ciuda aplauzelor şi ovaţiilor fanilor săi. Bocofani adică. ...Aud cumva o voce din ultima bancă întrebând cum s-ar numi fanii Dlui Boc dacă acesta s-ar chema Moc? Da' ce-s eu, Teleenciclopedia, să le ştiu pe toate? Încercaţi la Carmen Hara. Sau la Hare Krishna.
  • Pe scurt, suntem tot mari şi tari. Impotenţa de a conduce ţara se moşteneşte, dar cărămida de bătut în piept a rămas la fel de mare, de la Herodot încoace. Un document arheologic recent o atestă din nou, în caz c-ar mai fi fost cazul. Vedeţi mai jos.